Michael Ondaatje - Pacientul englez

Se îndreptă spre el şi îl îmbrăţişa, se ridică pe vârfuri şi îi sărută obrazul. Braţele lui se strânseră în jurul ei, barba lui aspră ca nisipul pe pielea ei. Acum iubea acest lucru la el; în trecut fusese mereu pedant. Cărarea din părul lui, dreaptă ca Yonge Street la miezul nopţii, spusese Patrick. În trecut Caravaggio se mişcase în prezenţa ei ca un zeu. Acum, cu faţa şi trupul mai împlinite, şi cu această încărunţire în el, era o fiinţă mult mai apropiată.

În seara aceasta cina era pregătită de genist. Caravaggio n-o aştepta cu plăcere. O masă în trei — cea pregătită de genist — era, din punctul lui de vedere, irosită. Kip găsea legume şi le punea pe masă aproape crude, doar fierte puţin într-un fel de supă. Avea să fie încă o cină frugală, nu ceea ce şi-ar fi dorit Caravaggio după o asemenea zi, după ce ascultase povestea omului de la etaj. Deschise dulapul de sub chiuvetă. Acolo, înfăşurată în nişte pânză umedă, era nişte carne afumată, pe care Caravaggio o tăie în felii şi şi-o puse în buzunar.

— Ştii, aş putea să te ajut să te laşi de morfină. Sunt o infirmieră bună.

— Eşti înconjurată de nebuni.

— Da, cred că suntem cu toţii nebuni.

Când Kip îi chemă, ieşiră din bucătărie pe terasă, ale cărei muchii cu balustrada lor scundă de piatră erau tivite de lumină.

Lui Caravaggio îi părea ca un şirag de mici luminiţe electrice găsite prin biserici prăfuite, şi se gândi că genistul mersese prea departe când le luase din vreo capelă, chiar dacă era ziua de naştere a Hanei. Hana înainta încet cu mâinile peste faţă. Nu adia nici o suflare de vânt. Picioarele şi coapsele ei se mişcau prin valurile rochiei ca şi cum ar fi fost făcută dintr-o peliculă subţire de apă. Tenişii ei muţi pe piatră.

— Am tot găsit cochilii goale pe oriunde săpam, spuse genistul.

Încă nu înţelegeau. Caravaggio se aplecă peste pâlpâitul luminilor. Erau cochilii de melc umplute cu ulei. Privi în lungul şirului luminos; trebuie să fi fost cam patruzeci.

— Patruzeci şi cinci, spuse Kip, câte una pentru fiecare an al secolului până acum. Acolo de unde vin eu, nu ne sărbătorim numai pe noi înşine, ci şi epoca în care trăim.

Hana păşi pe lângă ele, cu mâinile ascunse în buzunare, aşa cum îi plăcea lui Kip s-o vadă mergând. Aşa de relaxată de parcă şi-ar fi pus mâinile la culcare, rămânând astfel cu o mişcare simplă, lipsită de braţe.

Caravaggio fu distras de prezenţa neaşteptată a trei sticle de vin roşu pe masă. Se apropie şi le citi etichetele şi dădu uluit din cap. Ştia că genistul nu avea să se atingă de ele. Toate trei fuseseră deja desfăcute. Kip trebuie să fi urmat instrucţiunile vreunei cărţi de bune maniere găsite prin bibliotecă. Apoi zări porumbul şi carnea şi cartofii. Hana îşi strecură mâna sub braţul lui Kip şi se apropie cu el de masă.

Mâncară şi băură, consistenţa neaşteptată a vinului asemenea cărnii pe limbile lor. Curând îi închinau toasturi caraghioase genistului — „marele jefuitor” — şi pacientului englez. Îşi închinară paharul unul altuia, Kip alăturându-li-se cu paharul lui de apă. Atunci începu să le povestească despre sine. Caravaggio îndemnându-l mai departe, neascultând întotdeauna, ridicându-se câteodată şi plimbându-se în jurul mesei, păşind încolo şi încoace de plăcere. Îi voia pe aceştia doi căsătoriţi, îşi dorea să-i îndemne verbal spre acest pas, dar ei păreau a-şi avea propriile reguli stranii privitoare la relaţia dintre ei. Ce făcea el, asumându-şi acest rol. Se aşeză din nou. Din când în când observa stingerea unei luminiţe. Cochiliile de melc nu puteau ţine prea mult ulei. Kip se ridica şi le umplea din nou cu parafină roz.

— Trebuie să le ţinem aprinse până la miezul nopţii.

Discutară apoi despre războiul deja aşa de-ndepărtat. „Când se termină războiul cu Japonia, toată lumea are să se întoarcă în sfârşit acasă”, spuse Kip. „Şi unde te vei duce tu?” întrebă Caravaggio. Genistul dădu din cap, pe jumătate încuviinţare, pe jumătate negaţie, cu buze zâmbitoare. Astfel încât Caravaggio începu să povestească, mai mult pentru Kip.

Câinele se apropie de masă şi îşi puse capul în poala lui Caravaggio. Genistul ceru alte povestiri despre Toronto, ca şi cum ar fi fost locul unor miracole deosebite. Zăpadă care îneca oraşul, îngheţa portul, vara feriboturi pe care lumea asculta concerte. Dar ceea ce-l interesa cu adevărat erau detaliile care dezvăluiau firea Hanei, deşi ea era evazivă, abătându-l pe Caravaggio de la poveştile care includeau vreun moment din viaţa ei. Voia s-o ştie doar la timpul prezent, o fiinţă poate mai imperfectă sau mai plină de compasiune sau mai dură sau mai plină de obsesii decât fata sau tânăra femeie care fusese pe atunci. În viaţa ei erau mama ei Alice tatăl ei Patrick mama ei vitregă Clara şi Caravaggio. Îi încredinţase deja lui Kip aceste nume ca şi cum ar fi fost scrisorile ei de recomandare, zestrea ei. Aceştia erau lipsiţi de orice cusur şi nu trebuiau discutaţi. Îi folosea ca pe nişte autorităţi dintr-o carte pecare o putea cita în legătură cu cel mai bun mod de a fierbe un ou sau metoda corectă de a introduce usturoi într-un miel. Nu puteau fi puse la îndoială.

Iar acum — fiindcă era destul de beat — Caravaggio spuse povestea cu Hana cântând „Marseillaise”, pe care i-o povestise şi ei mai înainte. „Da, am auzit cântecul”, zise Kip, şi încercă să-l fredoneze. „Nu, trebuie să-l cânţi din toată inima”, spuse Hana, „trebuie să-l cânţi în poziţie de drepţi!”

Se ridică în picioare, îşi scoase tenişii şi se sui pe masă. Patru luminiţe de melc pâlpâiau muribunde, pe masă, alături de picioarele ei goale.

— Acest cântec e pentru tine. Aşa trebuie să înveţi să-l cânţi, Kip. Îl cânt pentru tine.

Cântă spre întunericul de dincolo de melcii lor luminoşi, dincolo de pătratul de lumină din camera pacientului englez, către cerul înnoptat fremătând plin de umbre de chiparoşi. Mâinile îi ieşiră din buzunare.

Kip auzise cântecul prin cazărmi, cântat de grupuri de soldaţi, adesea în momente ciudate, ca de exemplu înaintea unui meci spontan de fotbal. Iar lui Caravaggio, de câte ori îl auzise în ultimii câţiva ani de război, nu-i plăcuse niciodată cu adevărat, nu-i făcuse niciodată plăcere să-l asculte. Purta în inimă versiunea Hanei de mulţi ani înainte. Acum ascultă cu plăcere, fiindcă din nou îl cânta ea, dar senzaţia i se schimbă rapid când auzi cum cânta. Nu cu patima ei de la şaisprezece ani, ci ca un ecou al plăpândului inel luminos ce pâlpâia în jurul ei în noapte. Îl cânta ca şi cum ar fi fost un imn rănit, ca şi cum nimeni n-ar mai putea vreodată aduna la un loc toată speranţa din cântec. Fusese schimbat de cei cinci ani până la această noapte a celei de-a douăzeci şi una zi de naştere a ei, în al patruzeci şi cincilea an al secolului douăzeci. Cântând cu vocea unui călător istovit, singur împotriva tuturor. Un nou testament. Cântecul nu mai purta nici o certitudine. Vocea singuratică era unicul lucru neprihănit. Un cântec luminând dintr-o cochilie de melc. Caravaggio văzu cum cântecul era un ecou al inimii genistului, care cânta şi ea.

În cortul lor au fost nopţi fără un cuvânt şi nopţi pline de cuvinte. Nu ştia niciodată sigur ce urma să se întâmple, a cui fărâmă de trecut urma să se ivească, sau dacă atingerea avea să fie anonimă şi tăcută în întunericul lor. Apropierea cărnii ei sau carnea cuvintelor ei în urechea lui — cum stau întinşi pe salteaua cu aer pe care el insistă s-o umfle şi s-o folosească în fiecare noapte. A fost vrăjit de această invenţie occidentală. Dă drumul conştiincios la aer şi o împătureşte în trei în fiecare dimineaţă, aşa cum a făcut tot drumul, străbătând Italia de la un capăt la altul.