Michael Ondaatje - Pacientul englez

Vila San Girolamo, situată unde e, simte şi ea biciul luminos al fulgerului — holurile întunecate, încăperea unde zace englezul, bucătăria în care Hana face focul, capela bombardată — toate se aprind dintr-o dată, lipsite de orice umbră. În timpul unor asemenea furtuni, Kip păşeşte fără frică pe sub arbori, prin colţul lui de grădină, pericolul de a fi ucis de fulger fiind patetic de mărunt în comparaţie cu riscul traiului său de zi cu zi.

Naivele imagini catolice din acele altare montane pe care le-a văzut îl însoţesc în semiântuneric, în timp ce numără secundele dintre fulger şi tunet. Poate că această vilă formează un tablou asemănător, ei patru în mişcarea lor separată, luminaţi pentru o clipă, aruncaţi cu ironie în fresca acestui război.

Cei doisprezece genişti rămaşi la Neapole s-au răspândit prin oraş. Toată noaptea s-au strecurat prin tuneluri închise, au coborât în ţevile de canalizare, căutând fire detonatoare care ar fi putut fi legate de generatoarele centrale. Vor fi evacuaţi la două după-amiaza, cu o oră înainte de deschiderea curentului electric.

Un oraş de doisprezece inşi. Fiecare într-o zonă diferită. Unul la generator, unul la rezervor, continuând scufundările — autorităţile sunt convinse că cea mai mare distrugere ar fi provocată de inundaţie. Cum se minează un oraş. E cumplit mai ales din cauza tăcerii. Singurul lucru ţinând de lumea oamenilor pe care îl aud e lătratul câinilor şi cântecul păsărilor, venind dinspre ferestrele apartamentelor de deasupra străzilor. Când soseşte clipa, se va duce într-una dintre odăile în care e o pasăre. O fărâmă umană în acest vid. Trece pe lângă Muzeul Arheologic Naţional, unde se află rămăşiţe de la Pompei şi Herculanum. A văzut câinele antic împietrit în cenuşă albă.

Lanterna purpurie de genist legată de braţul lui stâng e aprinsă în timp ce el merge, singura sursă de lumină de pe Strada Carbonara. E istovit după o noapte de căutări, iar acum nu prea mai e nimic de făcut. Fiecare dintre ei are un aparat de transmisie, dar acesta nu poate fi folosit decât în cazul vreunei descoperiri urgente. Cumplita tăcere din curţile goale şi din jurul fântânilor secate îl oboseşte cel mai mult.

La unu după-amiaza îşi croieşte drum spre biserica bombardată San Giovanni a Carbonara, unde ştie că se află o capelă a Sfintelor Rozarii. Trecea prin biserică cu câteva seri în urmă când, dintr-o dată, fulgerul umpluse bezna, iar el zărise înaltele siluete umane din tabloul sculptat. Un înger şi o femeie într-un dormitor. Întunericul ascunsese scurta scenă, iar el rămăsese într-o strană aşteptând, dar nu mai urmase nici o dezvăluire.

Ajunge acum în acel colţ al bisericii în care se află statuile de teracotă a căror piele e pictată în culoarea oamenilor albi. Scena înfăţişează un dormitor în care o femeie stă de vorbă cu un înger. Părul ei brun şi ondulat se iveşte de sub pelerina largă, albastră, degetele de la mâna ei stângă ating osul pieptului. Când înaintează în încăpere îşi dă seama că toate depăşesc statura unui om. Capul lui nu ajunge decât până Ia umărul femeii. Braţul înălţat al îngerului atinge o înălţime de patru metri. Totuşi, lui Kip îi ţin de urât. E o încăpere locuită, iar el păşeşte în cercul discuţiei acestor fiinţe care înfăţişează vreo poveste despre omenire şi paradis.

Îşi lasă sacul de pe umăr şi priveşte către pat. Vrea să se întindă pe el, ezitând numai datorită prezenţei îngerului. Deja a dat un ocol trupului eteric şi a observat becurile prăfuite ataşate de spatele său, dedesubtul aripilor mtunecate, şi ştie că, împotriva voinţei sale, n-ar putea dormi liniştit în prezenţa unei asemenea creaturi. Trei perechi de conduri, printr-o subtilitate a creatorului scenei, se ivesc de sub pat. Ceasul e în jur de unu şi patruzeci.

El îşi întinde pelerina pe podea, îşi netezeşte sacul ca pe o pernă şi se întinde pe piatră. Aproape toată copilăria lui, în Lahore, a dormit pe o rogojină întinsă pe podeaua dormitorului său. Şi de fapt nu s-a putut niciodată obişnui cu paturile din Occident. O rogojină de paie şi o pernă cu aer e tot ce foloseşte în cortul său, în timp ce în Anglia, pe când stătea la lordul Suffolk, se afunda chinuit de claustrofobie în coca moale a unei saltele şi stătea acolo întins, captiv şi treaz până ce se furişa să doarmă pe covor.

Se întinde lângă pat. Şi pantofii, observă, sunt mai mari decât în realitate. Picioarele amazoanelor se strecoară în ei. Deasupra capului său, braţul drept al femeii înălţat într-un gest şovăitor. Dincolo de picioarele lui, îngerul. Curând, unul dintre genişti va deschide curentul electric al oraşului, iar dacă va sări în aer o va face în compania acestor două fiinţe. Vor muri sau vor fi în siguranţă. Nu mai e nimic de făcut, oricum. A stat treaz toată noaptea într-o ultimă căutare a unor depozite secrete de dinamită sau a detonatoarelor cu ceas. Zidurile se vor fărâmiţa în jurul lui, sau va păşi printr-un oraş al luminii. Cel puţin şi-a găsit aceste figuri părinteşti. Se poate relaxa în mijlocul acestei conversaţii mimate.

Îşi ţine mâinile sub cap, citind pe faţa îngerului o nouă asprime, pe care n-o observase mai înainte. Floarea albă pe care o ţine în mână l-a păcălit. Şi îngerul este un luptător, în mijlocul acestui şir de gânduri ochii i se închid şi se lasă cucerit de propria sa osteneală.

E întins cu un zâmbet pe faţă, ca şi cum ar fi uşurat că în sfârşit poate să doarmă, că îşi permite un asemenea lux. Palma de la mâna stângă în jos, lipită de beton. Culoarea turbanului său oglindeşte nuanţa gulerului de dantelă de la gâtul Mariei.

La picioarele ei măruntul genist indian în uniformă, alături de şase conduri. Timpul pare a nu exista aici. Toţi şi-au ales poziţia cea mai comodă, pentru a uita de trecerea timpului. Astfel vom fi pomeniţi de ceilalţi. Într-un asemenea confort surâzător, având deplină încredere în cele din jur. Acum, cu Kip la picioarele celor două statui, scena sugerează o dezbatere cu privire la soarta lui. Braţul de teracotă ridicat — o amânare a execuţiei, promisiunea unui viitor măreţ pentru acest adormit, copilăros, născut prin străini. Cei trei aproape de clipa unei decizii, al unui acord.

Sub stratul subţire de praf faţa îngerului radiază o puternică bucurie. Ataşate de spatele său sunt cele şase becuri, din care două sunt arse. Dar, în ciuda acestui fapt, miracolul electricităţii îi luminează brusc aripile de dedesubt, aşa încât roşul lor sângeriu şi albastrul şi auriul amintind de culoarea câmpurilor de muştar strălucesc înviate în după-amiaza târzie.

Oriunde ar fi acum, în viitor, hana cunoaşte traiectoria pe care trupul lui Kip a urmat-o ieşind din viaţa ei. Mintea ei o reface. Cărarea pe care şi-a tăiat-o printre ei. Când s-a transformat într-o stâncă de tăcere în mijlocul lor. Îşi aminteşte fiecare clipă din acea zi de august — cum era cerul, lucrurile de pe masă, dinaintea ei, întunecân-du-se sub tunet.

Îl vede pe câmp, cu mâinile încleştate peste cap, apoi îşi dă seama că nu e un gest de durere, ci din nevoia de a-şi ţine căştile strâns lângă creier. E la treizeci de metri de ea, pe câmpul de mai jos, când aude un urlet ieşind din trupul lui, dinspre el care niciodată nu-şi înălţase vocea printre ei. Apoi cade în genunchi, ca şi cum ar fi fost desfăcut în bucăţi. Stă aşa şi apoi se ridică încet şi se îndreaptă în diagonală spre cort, intră şi închide după el foaia de la intrare. Un trosnet uscat de tunet, şi ea îşi vede braţele întunecându-se.