Michael Ondaatje - Pacientul englez

Ea puse totul înapoi, cu excepţia fotografiei pe care o ţinu în mâna ei liberă. Duse rucsacul printre arbori, străbătu loggia şi îl aşeză în casă.

Cam o dată la o oră încetinea şi se oprea, scuipa în ochelari şi îi ştergea de praf cu mâneca de la cămaşă. Se uita din nou pe hartă. Avea să se îndrepte spre Marea Adriatică, apoi spre sud. Majoritatea trupelor erau la graniţele nordice.

Sui până la Cortona, învăluit în zumzăitul asurzitor al motorului. Conduse Triumful în sus pe treptele de la poarta unei biserici şi apoi intră. O statuie se afla acolo, bandajată în schele. Voia să-i vadă mai de aproape faţa, dar nu avea la el telescopul de la puşcă, iar trupul şi-l simţea prea înţepenit pentru a sui pe barele de metal ale schelelor. Cutreieră pe sub statuie, ca un om care nu poate pătrunde în aerul intim al unei case. Coborî treptele bisericii cu motocicleta lângă el, şi apoi o porni mai departe prin viile spulberate şi se îndreptă spre Arezzo.

La Sansepolcro o luă pe un drum şerpuit dintre munţi, intrând în negura lor, încât trebui să încetinească şi să meargă cu viteza minimă. Bocea Trabaria. Îi era frig, dar nu-şi permise să se gândească la asta. Intr-un sfârşit, drumul se înălţă deasupra albului de ceaţă, rămas în urmă ca un pat. Ocoli Urbino, unde germanii arseseră toţi caii folosiţi de trupele inamice. Luptaseră în regiunea aceasta timp de o lună; acum se strecură pe aici în câteva minute, recunoscând numai altarele Madonei Negre. Războiul făcuse toate oraşele şi târgurile să pară asemănătoare.

Coborî spre coastă. Până la Gabicce Mare, unde o văzuse pe Fecioară ivindu-se din valuri. Dormi pe deal, deasupra falezei şi mării, aproape de locul unde fusese dusă statuia. Acela fu sfârşitul primei zile.

Dragă Clara — dragă Maman,

Maman este un cuvânt franţuzesc, Clara un cuvânt rotund, sugerând dezmierdări, un nume propriu care poate fi chiar strigat în public. Ceva la fel de mângâietor şi etern ca un şlep. Deşi tu, în spirit, ştiu că încă mai eşti o canoe. Poţi întoarce o canoe şi intra pe cursul unui pârâu într-o clipită. Încă independentă, încă reţinută. Nu un şlep purtând răspunderea pentru toţi cei din jurul tău. Asta e prima mea scrisoare de ani de zile, Clara, şi nu mai sunt obişnuită cu tonul lor formal. Mi-am petrecut ultimele luni locuind împreună cu alţi trei inşi, iar conversaţiile noastre au fost domoale, întâmplătoare. Acum nu mai sunt obişnuită să vorbesc decât aşa.

Suntem în anul 194-. Şi cât? Un moment, uit. Dar ştiu luna şi ziua. O zi după ce am aflat de bombele aruncate în Japonia, încât pare a fi sfârşitul lumii. De acum înainte cred că ceea ce e personal va fi întotdeauna în luptă cu ceea ce e public. Dacă ne putem explica asta, ne putem explica orice.

Patrick a murit într-un porumbar în Franţa. În Franţa, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, se construiau porumbare enorme, mai mari decât majoritatea caselor. Arătau cam aşa.

Linia orizontală pe care o vezi la o treime din distanţa de sus până jos se numea poliţă pentru şobolani — împiedica şobolanii să se suie până sus pe cărămidă, pentru ca porumbiţele să fie în siguranţă. Sigur ca un porumbar. Un loc sacru. Din multe puncte de vedere ca o biserică. Un loc plin de alinare. Patrick a murit într-un loc plin de alinare.

La cinci dimineaţa porni Triumful, iar roata din spate scuipă o trenă de pietriş. Era încă întuneric, încă nu putea să distingă marea în priveliştea de dincolo de faleză. Pentru drumul de aici către sud nu mai avea nici o hartă, dar putea să recunoască rutele militare şi să urmeze conturul coastei. Când răsări soarele, putu să-şi dubleze viteza, încă mai avea până să ajungă la râuri.

Pe la două după-amiaza trecu prin Ortona, unde geniştii aşternuseră podurile Bailey, aproape înecându-se în mijlocul râului, pe furtună. Începu să plouă, şi el se opri să-şi pună o pelerină de cauciuc. Dădu un ocol motocicletei pe ploaie. Acum, în mişcare, sunetul din urechi i se schimbă. Un hşşş-hşşş înlocuind vuietul şi urletul, apa azvârlită peste ghete de roata din faţă. Tot ce vedea prin ochelari era cenuşiu. Nu voia să se gândească la Hana. În ciuda tăcerii din miezul zgomotului motocicletei, nu se gândi la ea.

Când faţa ei apărea şi-o ştergea din minte, trăgea de ghidon ca s-o ia într-o parte şi să trebuiască să se concentreze. Dacă trebuia să aibă în minte cuvinte, n-aveau să fie ale ei; aveau să fie nume de pe harta Italiei, pe care o străbătea.

Simte că poartă trupul englezului cu el în această evadare. E aşezat pe rezervorul de benzină cu faţa la el, trupul negru încleştat de al lui, privind spre trecut peste umărul lui, privind ţinutul din care evadează, acel palat al străinilor care se pierde în depărtare pe dealul italian, şi care nu va mai fi niciodată reconstruit. Iar vorbele mele ce le-am aşezat în gura ta nu se vor mai desprinde de gura ta. Nici de gura urmaşilor tăi. Nici de gura urmaşilor urmaşilor tăi.

Vocea pacientului englez cântă Isaia în urechea lui, ca în acea după-amiază când băiatul i-a povestit despre faţa pictată pe tavanul capelei din Roma. „Sunt, desigur, o sută de chipuri ale lui Isaia. Într-o zi vei dori să-l vezi ca pe un bătrân — în sudul Franţei, abaţiile îl comemorează sub înfăţişarea unui bătrân cu barbă, dar acea forţă este încă acolo, în ochii lui.” Englezul intonase în odaia pictată. Iată, Domnul te va purta într-o puternică strânsoare, şi se va îngriji de tine. Cu siguranţă te va învârti şi te va azvârli cu putere ca pe o minge într-un ţinut întins.

Călătorea prin ploaia din ce în ce mai deasă. Fiindcă iubise faţa de pe tavan, iubise şi cuvintele. La fel cum se încrezuse în bărbatul ars şi în păşunile de civilizaţie pe care le îngrijise. Isaia şi Ieremia şi Solomon se aflau în cartea de lângă patul omului ars, cartea lui sfântă, tot ceea ce iubise adunat şi lipit în propria lui carte. I-o arătase genistului, şi genistul spusese Şi noi avem o Carte Sfântă.

Garnitura de cauciuc a ochelarilor se crăpase în ultimele luni, şi ploaia începu acum să-i umple fiecare bulă de aer dinaintea ochilor. Ar merge mai departe fără ei, cu un hşşş-hşşş ca o mare permanentă în urechi, şi cu trupul ghemuit, înţepenit, îngheţat, încât nu mai rămânea decât o idee de căldură venind dinspre acest motor pe care îl încăleca atât de strâns, cu trena sa albă de stropi în timp ce străbătea satele ca o stea căzătoare, o viziune de o jumătate de secundă, timp în care îţi puteai pune o dorinţă. Căci raiul se va risipi ca un fum, iar pământul va îmbătrâni şi se va destrăma ca un veşmânt. Iar cei ce-l locuiesc vor pieri aşijderea. Căci molia îi va roade cape un veşmânt, şi viermii îi vor înghiţi ca pe lână. O taină a deserturilor, de la Uweinat la Hiroshima.

îşi scotea ochelarii la ieşirea din curbă, intrând pe podul de peste râul Ofanto. Şi, cu mâna stângă în sus ţinând ochelarii, începu să derapeze. Ii scăpă pe jos şi domoli motocicleta, dar nu era pregătit pentru saltul peste buza de fier a podului, motocicleta aplecată spre dreapta sub el. Se trezi dintr-o dată alunecând cu ea pe pelicula de apă de ploaie din centrul podului, scântei albastre de metal scrijelit zburându-i prin jurul braţelor şi feţei. Bucăţi greoaie de tablă se desprinseră şi trecură pe lângă el. Apoi şi el şi motocicleta o luară spre stânga, podul nu avea balustrade, şi se năpustiră mai departe, paraleli cu apa, el şi motocicleta de-a curmezişul, braţele lui înălţate deasupra capului. Pelerina se desprinse de el, de tot ce era maşină şi muritor, parte din elementul aer.