Michael Ondaatje - Pacientul englez

Noapte nemişcată. Aude şoimii nocturni, ţipetele lor slabe, bufnetul surd al aripilor când se rotesc prin aer. Chiparoşii se înalţă peste cortul lui, încremeniţi în noaptea aceasta fără o adiere de vânt. El stă întins şi priveşte în gol spre colţul întunecat al cortului. Când îşi închide ochii vede văpaia, oameni sărind în râuri sau rezervoare ca să scape de flacăra sau pala de căldură care într-o clipă mistuie totul, tot ce au pe ei, pielea şi părul, chiar şi apa în care se aruncă. Geniala bombă purtată peste ocean de un avion, lăsând în urma ei luna înspre est, dusă către verdele arhipelag. Şi aruncată.

Nu a mâncat nimic, nu a băut apă, nu poate să înghită nimic. Înainte de căderea serii a curăţat cortul de toate obiectele militare, tot echipamentul de dezamorsare a bombelor, şi-a scos toate tresele şi decoraţiile de pe uniformă, înainte de-a se culca şi-a desfăcut turbanul şi şi-apieptănat părul şi apoi l-a strâns într-un coc în vârful capului şi s-a întins pe spate, a privit lumina de pe pielea cortului risipindu-se încet, păstrând cât mai mult ultima scânteiere albăstruie a zilei, auzind căderea vântului în nemişcare şi apoi urmărind ocolurile şoimilor după bătaia aripilor lor. Şi toate sunetele plăpânde din aer.

Simte că toate vânturile din lume au fost supte spre Asia. Se îndepărtează de numeroasele bombe mărunte din cariera sa, îndreptându-se către o bombă, se pare, de mărimea unui oraş, atât de vastă încât cei vii pot privi moartea lumii dimprejurul lor. Nu ştie nimic despre această armă. Dacă a fost un subit asalt de metal şi explozie, sau dacă aerul în fierbere s-a năpustit peste şi prin tot ce era viu şi uman. Ştie numai un lucru, simte că nu mai poate să se lase atins de nimic, nu poate să mănânce mâncarea şi nici măcar să bea dintr-o băltoacă, aşezat pe o bancă de piatră, pe terasă. Simte că nu poate să scoată un chibrit din geantă şi să aprindă lampa, căci simte că lampa va aprinde totul înjur. În cort, înainte ca lumina să dispară, a scos fotografia familiei sale şi s-a uitat la ea. Numele lui este Kirpal Singh şi nu ştie ce caută pe aici.

Acum stă sub copaci în arşiţa lui august, fără turban, purtând numai o kurta [55] Kurta — veşmânt lung şi lejer, ca o cămaşă fără guler, purtat în India. . Nu are nimic în mâini, se plimbă doar pe lângă şirul de arbuşti, cu picioarele goale în iarbă, sau pe piatra terasei, sau prin cenuşa unui vechi foc de tabără. Trupul viu în lipsa lui de somn, înălţat pe marginea unei văi întinse a Europei.

Dimineaţa devreme îl vede în picioare, lângă cort. În timpul nopţii se uitase dacă se vedea vreo luminiţă printre copaci. Fiecare dintre cei trei rămaşi în vilă mâncase singur în seara aceea, englezul nu se atinsese de nimic. Acum vede braţul genistului izbind, şi pereţii de pânză se prăbuşesc ca o velă de corabie. El se răsuceşte şi se îndreaptă către casă, suie treptele spre terasă şi dispare.

În capelă trece pe lângă stranele arse spre absidă unde, sub o prelată fixată de pământ cu crengi, se află motocicleta. Începe să tragă învelişul de pe vehicul. Se ghemuieşte lângă motocicletă şi începe să picure ulei peste rotiţe şi zimţi.

Când Hana intră în capela fără acoperiş, îl găseşte aşezat acolo, rezemându-şi spatele şi capul de volan.

Kip.

Nu spune nimic, uitându-se prin ea.

Kip, sunt eu. Ce-am avut noi de-a face cu ceea ce s-a întâmplat?

El e o stâncă înaintea ei.

Ea îngenunchează ca să ajungă la nivelul lui şi se apleacă spre el, cu o parte a capului lipită de pieptul lui, rămânând aşa.

O inimă bătând.

Când nemişcarea lui nu se schimbă, ea se trage înapoi în genunchi.

Englezul mi-a citit odată ceva, dintr-o carte: „Iubirea e atât de mică încât poate să se strecoare prin ochiul unui ac.”

El se lasă pe o parte, îndepărtându-se de ea, faţa oprindu-i-se la numai câţiva centimetri de o băltoacă cu apă de ploaie.

Un băiat şi o fată.

În timp ce genistul îşi scotea motocicleta de sub prelată, Caravaggio se aplecă, rezemat de parapet, cu bărbia sprijinită în braţ. Apoi simţi că nu mai putea suporta atmosfera casei şi se îndepărtă. Nu era acolo când genistul porni motocicleta şi se aşeză pe ea, în vreme ce motorul tuşea şi se îneca, viu dedesubtul lui, iar Hana stătea pe aproape.

Singh îi atinse braţul şi lăsă motocicleta să ruleze la vale, şi abia după aceea o porni de-a binelea.

La jumătatea cărării ce ducea spre poartă, Caravaggio îl aştepta, cărându-i puşca. Nici măcar n-o ridică într-un salut de formă către motocicletă când băiatul încetini, Caravaggio stând în mijlocul drumului. Caravaggio se apropie şi îl prinse în braţe. O largă îmbrăţişare. Genistul îi simţi pentru prima dată pe piele ţepii din barbă. Se simţi supt, strâns în muşchii omului. „Va trebui să învăţ cum să-ţi duc dorul”, spuse Caravaggio. Apoi băiatul porni mai departe, iar Caravaggio se îndreptă spre casă.

Motorul izbucni la viaţă în jurul său. Fumul scuipat de motocicleta Triumf şi praful şi pietrişul mărunt se desprinseră plutind printre copaci. Motocicleta sări peste grătarul de la poartă şi apoi şerpui afară din sat, trecând prin mirosul grădinilor de pe ambele părţi ale drumului, lipite de pante într-un unghi înşelător.

Trupul lui alunecă în poziţia cu care se obişnuise, cu pieptul paralel cu rezervorul de benzină, aproape atingându-l, cu braţele pe orizontală, în unghiul care oferea cea mai mică rezistenţă. O porni spre sud, evitând în întregime Florenţa. Prin Greve, spre Montevarchi şi Ambra, orăşele ocolite de război şi invazie. Apoi, când înaintea lui se ivi un alt şir de dealuri, începu să urce pe crestele lor, către Cortona.

Călătorea în direcţia opusă invaziei, ca şi cum ar fi deşirat ghemul războiului, drumul acum lipsit de încordarea armatelor. O luă numai pe căi cunoscute, zărind din depărtare orăşelele-cetate care-i erau familiare. Stătea nemişcat călare pe Triumf, care ardea sub el în goana sa pe drumuri de ţară. Nu avea multe la el, toate armele lăsate în urmă. Motocicleta se năpustea prin fiecare sat, fără a încetini pentru un loc anume sau pentru vreo amintire din război. Pământul se va clătina încolo şi încoace ca un beţiv, şi va fi năruit ca o casă.

Fata îi deschise rucsacul. Găsi un pistol învelit într-o pânză îmbibată în ulei, aşa încât mirosul i se răspândi când ea îl desfăcu. Periuţă şi pastă de dinţi, desene în creion pe un caiet de notiţe, inclusiv un portret al ei — o dată, când ea stătea pe terasă iar el privea în jos din camera englezului. Două turbane, o sticlă de amidon. O lanternă de genist, cu curelele ei de piele, de purtat pe braţ în cazuri de urgenţă. Apăsă pe buton şi rucsacul se umplu de lumină purpurie.

În buzunarele de pe laturi găsi piese speciale de echipament pentru dezamorsarea bombelor, de care nu voi să se atingă. Înfăşurat în altă bucăţică de pânză era ţăruşul de metal pe care i-l dăduse ea, folosit în ţara ei pentru a scurge siropul din scoarţa arţarilor.

Din cortul prăbuşit scoase la iveală un portret care trebuie să fi fost familia lui. Ţinu fotografia în palmă. Un sikh şi familia sa.

Un frate mai mare care avea numai unsprezece ani în această fotografie. Kip lângă el, la opt ani. Când a venit războiul, fratele meu s-a dus de partea oricui era împotriva englezilor.

Mai era un mic manual care conţinea o hartă a diverselor tipuri de bombă. Şi un desen al unui sfânt însoţit de un muzician.