Michael Ondaatje - Pacientul englez

Kip se iveşte din cort cu puşca. Intră în vila San Girolamo şi trece pe lângă ea, mişcându-se ca o bilă de oţel într-un joc mecanic dintr-un parc de distracţii, peste prag şi în sus pe scări, trei trepte deodată, respirând ca un metronom, buşind cu botul ghetelor în faţa verticală a scărilor. Îi aude paşii de-a lungul coridorului în timp ce ea rămâne mai departe aşezată la masa din bucătărie, în faţa ei cartea, creionul, aceste obiecte încremenite şi întunecate de umbra dinainte de furtună.

El intră în dormitor. Se opreşte la piciorul patului în care zace pacientul englez.

Salut, genistule.

Patul puştii îi e lipit de piept, cureaua întinsă peste braţul îndoit, formând un triunghi.

Ce s-a întâmplat afară?

Kip arată ca un condamnat, desprins de lume, faţa lui brună plângând. Trupul se răsuceşte şi el trage un foc înspre vechea fântână şi tencuiala se sfărâmă scuipând praf pe pat. Se întoarce din nou, aşa încât puşca e îndreptată spre englez. Începe să tremure, şi apoi încearcă din toate puterile să se stăpânească.

Lasă puşca jos, Kip.

Se izbeşte cu spatele de zid şi se opreşte din tremurat. Pulbere de mortar prin aer în jurul lor.

Am stat aici la piciorul patului tău şi te-am ascultat, Unchiule. Toate lunile astea. Şi am făcut asta şi când am fost copil, acelaşi lucru. Am crezut că mă pot împlini cu ceea ce mŞ. Învăţau cei mai în vârstă decât mine. Am crezut că pot duce mai departe acea înţelepciune, schimbând-o încet-încet, dar în orice caz purtând-o dincolo de mine şi dând-o mai departe altuia.

Am crescut printre tradiţiile din patria mea, dar mai târziu, mult mai ades, cu cele din patria ta. Din plăpânda ta insulă albă care, cu obiceiurile ei şi manierele şi cărţile şi prefecţii şi logica ei a convertit cumva întreaga lume. Aţi ajuns să simbolizaţi precizia în comportament. Ştiam că dacă ridicam cana de ceai cu degetul care nu trebuia aveam să fiu proscris. Dacă greşeam nodul de la cravată, eram afară. Oare numai flota pe care aţi avut-o v-a dat o asemenea putere? Oare, aşa cum spunea fratele meu, s-a întâmplat fiindcă aveaţi cronici şi teascuri de tipărit?

Voi şi pe urmă americanii ne-aţi convertit. Cu regulile voastre misionare. Şi soldaţii indieni şi-au dat vieţile ca nişte eroi pentru a fi pukkah [53] Pukkah — corect, corespunzător. . Purtaţi războaie ca şi cum ar fi jocuri de crichet. Cum aţi reuşit să ne prostiţi până acum? Uite… ascultă ce au făcut ai voştri.

Îşi aruncă puşca pe pat şi se apropie de englez. Radioul e la el, atârnat de centură. Îl desprinde şi pune căştile peste capul înnegrit al pacientului, care tresare de durerea pielii capului. Dar genistul lasă căştile acolo. Apoi se retrage şi îşi ia puşca. O vede pe Hana la uşă.

O bombă. Apoi alta. Hiroshima. Nagasaki.

Îşi îndreaptă puşca spre firidă. Şoimul de pe cerul văii pare a pluti intenţionat în V-ul catarii. Dacă îşi închide ochii, vede străzile Asiei pline de flăcări. Văpaia se rostogoleşte peste oraşe ca o hartă spulberată, uraganul de căldură ofilind trupurile care-i ies în cale, umbre de oameni umplând deodată aerul. Acest cutremur al înţelepciunii occidentale.

Se uită la pacientul englez, cu căştile pe cap, cu privirea îndreptată înăuntru, ascultând. Cătarea puştii alunecă în jos peste nasul subţire până la mărul lui Adam, deasupra claviculei. Kip îşi opreşte respiraţia. Postat corect, în unghiuri drepte faţă de puşca Enfield. Fără un fior.

Apoi privirea englezului se înalţă din nou spre el.

Genistule.

Caravaggio intră în cameră şi se întinde spre el, iar Kip îl împunge cu patul puştii în coaste. O lovitură a labei unei sălbăticiuni. Apoi, ca şi cum ar fi făcut parte din aceeaşi mişcare, e înapoi în poziţia sa nemişcată, în unghiuri drepte, poziţia soldaţilor din plutoanele de execuţie, învăţată la instrucţie prin diverse cazărmi din India şi Anglia. Gâtul ars în cătare.

Kip, spune ceva.

Acum faţa îi este un cuţit. Plânsul din şoc şi groază acum e reţinut, văzând tot, pe toţi din jurul său, într-o lumină diferită. Noaptea poate să cadă între ei, ceaţa poate să se lase, şi ochii negri ai tânărului bărbat tot ar străbate până la noul duşman care i se dezvăluise.

Mi-a spus fratele meu. Nu-ţi întoarce niciodată spatele Europei. Cei care încheie acorduri. Cei care semnează contracte. Cei care întocmesc hărţi. Niciodată să n-ai încredere în europeni, mi-a spus. Niciodată să nu dai mâna cu ei. Dar noi, ooh, noi ne lăsam uşor impresionaţi — de discursurile şi medaliile şi ceremoniile voastre. Ce am făcut în ultimii ani? Tăind, amorţind tentacule ale răului. Pentru ce? Ca să se întâmple asta?

Ce să se întâmple? Dumnezeule, spune-ne şi nouă!

Vă las radioul să vă înghiţiţi lecţia de istorie. Nu te mai mişca, Caravaggio. Toate acele discursuri despre civilizaţie făcute de regi şi regine şi preşedinţi… vocile unei ordini atât de abstracte. Mirosiţi-o. Ascultaţi la radio şi mirosiţi tonul de sărbătoare din el. În patria mea, când un tată încalcă ce e drept, îl ucizi.

Voi nici nu ştiţi cine este omul ăsta.

Cătarea puştii îndreptată fără şovăială spre gâtul ars. Apoi genistul o înălţă către ochii omului.

Trage, spune Almasy.

Ochii genistului şi ai pacientului se întâlnesc în încăperea aceasta întunecoasă în care se îmbulzeşte acum întreaga lume.

El face un semn de încuviinţare spre genist.

Fă-o, spune liniştit.

Kip scoate încărcătorul puştii şi-l prinde în cădere. Aruncă arma pe pat, un şarpe cu veninul scos. O vede pe Hana pe margine.

Omul ars îşi scoate căştile de pe cap şi le aşează încet înaintea sa. Apoi mâna lui stângă se întinde şi smulge aparatul auditiv şi îl lasă să cadă pe podea.

Fă-o, Kip. Nu mai vreau să aud nimic.

Îşi închide ochii. Alunecă în întuneric, departe de încăperea în care se află.

Genistul se sprijină de perete, cu braţele încrucişate, cu capul în jos. Caravaggio aude aerul sorbit şi suflat pe nări, rapid şi dur, ca un piston.

El nu e englez.

American, francez, nu-mi pasă. Când începi să distrugi rasele brune ale pământului, eşti englez. Mai înainte Regele Leopold [54] Regele Leopold — rege al Belgiei, acuzat de lipsă de patriotism în timpul celui de-al doilea război mondial, care a abdicat în 1950–51. al Belgiei, iar acum blestematul de Harry Truman din Statele Unite. Cu toţii aţi învăţat de la englezi.

Nu. Nu el. Greşeşti. Dintre toţi, el e probabil de partea ta.

El ar spune că nu contează, zice Hana.

Caravaggio se aşează pe scaun. Întotdeauna, gândeşte el, stă pe scaunul ăsta. În odaie se aude cârâitul subţirel din căşti, radioul încă vorbind cu vocea sa subacvatică. Nu poate suporta să se întoarcă şi să se uite la genist, sau spre negura care e rochia Hanei. Ştie că tânărul soldat are dreptate. Nu s-ar fi aruncat niciodată o asemenea bombă asupra unei naţii albe.

Genistul iese din cameră, lăsându-i pe Caravaggio şi pe Hana lângă pat. I-a părăsit pe cei trei în lumea lor, nu le mai e santinelă. În viitor, dacă şi când pacientul englez va muri, Caravaggio şi fata îl vor îngropa. Morţii să-i îngroape pe morţi. N-a ştiut niciodată sigur ce însemna această expresie. Aceste câteva cuvinte aspre din Biblie.

Vor îngropa totul, lăsând afară doar cartea. Trupul, aşternuturile, hainele, puşca. În curând va fi singur cu Hana. Iar motivul pentru toate acestea, în aparatul de radio. Un eveniment cumplit, anunţat pe unde scurte. Un nou război. Moartea unei civilizaţii.