Michael Ondaatje - Pacientul englez

În cortul lor, Kip se cuibăreşte lipit de gâtul ei. Se topeşte sub atingerea unghiilor ei, care îi scarpină pielea. Sau stă cu gura pe gura ei, cu pântecul pe încheietura mâinii ei.

Ea cântă şi fredonează. Şi-l închipuie, în bezna acestui cort, a fi pe jumătate pasăre — o însuşire de pană în el, oţelul îngheţat la încheietura mâinii lui. Se mişcă somnoros de câte ori se află alături de ea într-un asemenea întuneric, nu chiar în pas cu lumea din jur, pe când, în lumina zilei, alunecă ager peste tot ce e întâmplător în jurul său, aşa cum culoarea alunecă peste culoare.

Dar noaptea se lasă în voia toropelii. Fata nu poate distinge rânduiala şi disciplina din el dacă nu-i vede ochii. Nu există cheie care să-l dezvăluie. Pretutindeni se loveşte de porţi înscrise în Braille. Ca şi cum organele, inima, şirurile de coaste, ar putea fi zărite prin piele, saliva de pe mâna ei devenită acum culoare. El a trasat harta tristeţii ei mai bine decât oricare altul. Aşa cum şi ea, la rândul ei, cunoaşte ciudata cale a iubirii lui faţă de periculosul ei frate. „A cutreiera e în sângele nostru. De aceea traiul in închisoare îi este, prin fire, cel mai greu de suportat, şi îiva pune viaţa în pericol ca să se elibereze.”

În nopţile cuvântătoare, călătoresc prin ţara lui străbătută de cinci râuri. Sutlej, Jhelum, Ravi, Chenab, Beas.

O conduce până la măreţul gurdwara [49] Gurdwara — templu sikh; templu înălţat într-un loc vizitat de un guru. , scoţându-i pantofii, privind-o cum îşi spală picioarele, cum îşi acoperă capul. Lăcaşul în care intră a fost înălţat în 1601, profanat în 1757 şi construit din nou imediat după aceea. În 1830 au fost adăugate aurul şi marmura. „Dacă te-aş duce acolo înainte de ivirea zorilor, ai vedea la început doar ceaţa aşezată pe apă. Apoi ceaţa se ridică dezvăluind templul în lumină. Deja ai putea auzi imnurile dedicate sfinţilor — Ramananda, Nanak şi Kabir. Cântarea se află în inima credinţei. Auzi cântecul, miroşi fructele din grădinile templului — rodii, portocale. Templul este un liman în fluxul vieţii, deschis tuturor. Este corabia care a străbătut oceanul ignoranţei.

Trec prin noapte, intră pe uşa de argint a altarului, unde Cartea Sfântă e aşezată sub un baldachin de brocart. Ragi- i [50] Ragi — preot. cântă versurile din Carte acompaniaţi de muzicieni. Cântă de la patru dimineaţa până la unsprezece noaptea. Granth Sahib-ul [51] Granth Sahib — principalul document religios al sikh-ilor. este deschis la întâmplare, este ales un fragment şi, timp de trei ore, înainte ca ceaţa să se ridice de pe lac pentru a dezvălui Templul de Aur, versurile se înlănţuie şi se unduiesc într-o citire neîntreruptă.

Kip o conduce pe malul unui iaz spre arborele-altar, unde Baba Gujhaji, primul preot al templului, e îngropat. Un copac plin de superstiţii, bătrân de patru sute cincizeci de ani. „Mama mea a venit aici să lege o sfoară de o creangă, şi să implore arborele să-i dăruiască un fiu, iar când s-a născut fratele meu s-a întors şi s-a rugat să fie binecuvântată cu un altul. Există arbori sacri şi apă vrăjită Peste tot în Punjab.”

Hana e tăcută. El cunoaşte adâncul întunericului din ea, lipsa copilului şi lipsa credinţei. Mereu o cheamă spre el de pe marginea câmpiilor ei de tristeţe. Un copil pierdut. Un tată pierdut.

— Şi eu am pierdut pe cineva care mi-a fost ca un tată, spune el. Dar ea ştie că acest bărbat de lângă ea este unul dintre cei fermecaţi, care a crescut detaşat de toate, şi deci îşi poate muta credinţa dintr-un loc într-altul, poate înlocui o pierdere. Există oameni pe care nedreptatea îi distruge şi alţii pe care nu. Dacă îl întreabă, el îi va spune că duce o viaţă bună — fratele lui în închisoare, prietenii aruncaţi în aer, iar el riscându-şi zilnic viaţa în acest război.

În ciuda bunătăţii lor, aceşti oameni erau teribil de nedrepţi. El putea sta toată ziua într-o groapă de lut demontând o bombă care-l putea ucide în orice moment, se putea întoarce acasă de la înmormântarea unui coleg genist, cu spiritul întristat; însă oricare ar fi fost încercările prin care trecea, întotdeauna găsea o soluţie şi un drum spre lumină, în schimb ea nu zărea nici o lumină. Pentru el existau diversele căi ale destinului, iar la templul din Amritsar [52] Amritsar — oraş din India, în nord-vestul provinciei Punjab; templul din Amritsar — Lacul de Nectar — este centrul religios al sikh-ilor. toate credinţele şi clasele sociale erau binevenite şi aşezate împreună la masă. Ei însăşi i s-ar îngădui să aştearnă bani sau o floare pe pânza întinsă pe podea, şi apoi să se alăture la măreaţa, continua cântare.

Îşi dorea acest lucru. Închiderea ei era o tristeţe a firii. El însuşi îi îngăduia să intre pe oricare dintre cele treisprezece porţi ale firii lui, dar ea ştia că dacă el s-ar afla în pericol, nu s-ar întoarce niciodată spre ea. Ar crea în jurul său un spaţiu şi s-ar concentra. Aceasta era arta lui. Sikh-ii, spusese, erau străluciţi în chestii tehnice. „Avem o apropiere mistică… cum se cheamă?” „Afinitate.” „Da, o afinitate cu maşinăriile de orice fel.”

Rămânea pierdut, departe de ei ore în şir, cu ritmul muzicii din radioul cu căşti bătându-i întruna în frunte şi intrându-i prin păr. Ea nu credea că i s-ar fi putut dărui cu totul, că i-ar fi putut fi iubită. El călătorea cu o viteză care-i permitea să înlocuiască orice pierdere. Aşa era firea lui. Fata nu voia să-i judece acest fel de-a fi. Ce drept avea. Kip ieşind din cort în fiecare dimineaţă, cu geanta atârnată de umărul stâng şi urmând cărarea ce se îndepărta de vila San Girolamo. În fiecare dimineaţă îl urmărea cu privirea, zărindu-i prospeţimea cu care se deschidea spre lume, poate pentru ultima oară. După câteva minute el îşi ridica ochii spre chiparoşii sfâşiaţi de schije, ale căror ramuri mijlocii fuseseră rupte în bombardamente. Pliniu trebuie să fi umblat pe o cărare ca aceasta, sau Stendhal, fiindcă episoade din Mănăstirea din Parma s-au petrecut şi în acest colţ de lume.

Kip privea în sus, arcul înalţilor arbori răniţi deasupra sa, cărarea medievală stându-i înainte, iar el, un tânăr având cea mai stranie profesie inventată de acest secol, un genist, un inginer militar care detectează şi dezamorsează mine. În fiecare dimineaţă ieşea din cort, se îmbăia şi se îmbrăca în grădină, şi se îndepărta de vilă şi împrejurimile ei, fără măcar să intre înăuntru — poate doar cu o fluturare a mâinii dacă o zărea — ca şi cum cuvintele, umanitatea, l-ar zăpăci, ar intra, ca sângele, în maşinăria pe care trebuia s-o înţeleagă. Îl vedea la patruzeci de metri de casă, printr-o deschizătură a cărării.

Acesta era momentul când îi lăsa pe toţi în urmă. Clipa în care podul mişcător se închidea în urma cavalerului, iar el rămânea singur, numai cu pacea propriului său talent riguros. La Siena fata văzuse o pictură murală. O frescă a oraşului. La câţiva metri în afara zidurilor oraşului, Vopseaua artistului se stinsese, aşa încât nici măcar trăinicia artei nu-i putea oferi o livadă îndepărtată călătorului care părăsea cetatea. Acolo, către o astfel de depărtare, se ducea Kip în timpul zilei. În fiecare dimineaţă păşea afară din tabloul pictat, îndreptându-se spre umbrele întunecate ale haosului. Cavalerul. Sfântul războinic. Ea vedea uniforma kaki licărind printre chiparoşi. Englezul îl numise fato profugus — fugar al soartei. Ea ghicise că aceste zile începeau pentru el cu plăcerea de a-şi înălţa privirea către arbori.