Francis Carsac: Robinsonii Cosmosului

În această carte nu am de gînd să vă relatez istoria cataclismului și nici aceea a cuceririi planetei Tellus. Toate acestea le veți găsi studiate amănunțit în lucrările de istorie ale fratelui meu.

Vreau numai să vă povestesc viața mea. Vouă, tuturor celor care coborîți din mine sau din tovarășii mei și trăiți pe această lume care este a voastră de drept, prin naștere, (căci voi aici v-ați născut), are să vă facă plăcere, poate, să cunoașteți impresiile și luptele unui om născut pe o altă planetă, Pămîntul, un om adus aci de un fenomen fără precedent, nici pînă astăzi îndeajuns explicat, un om care fusese cuprins de desperare aproape înainte de a înțelege ce măreață aventură i se oferea aci.

De ce scriu cartea aceasta? Puțini dintre voi o vor citi, fără îndoială. Voi cunoașteți partea ei esențială. Dar eu scriu mai ales pentru secolele viitoare. Îmi amintesc că pe acel Pămînt, care vouă vă este necunoscut și zace pierdut în vreun colț neștiut al Spațiului, curiozitatea istoricilor punea mare preț pe mărturiile oamenilor din vremile trecute.

După ce se vor fi scurs cinci sute sau șase sute de ani, cartea aceasta va prezenta deosebitul interes de a conține relatările unui martor ocular despre Marele Început.

Pe vremea cînd începe povestirea mea, eu nu eram moșneagul gîrbovit și nițeluș pisălog de acum. Aveam 23 de ani și sînt 60 de ani de atunci! 60 de ani care s-au scurs ca o undă repede.

Simt cum îmi scad puterile cu fiecare zi ce trece: mișcările mele nu mai au precizia de altădată, obosesc foarte ușor și nu-mi mai place mare lucru, în afară de copiii și nepoții mei, puțintel geologia și să mă încălzesc la soare — la cei doi sori mai bine zis — căci aci sînt doi sori care ne luminează. De aceea mă grăbesc să dictez nepotului meu Pierre — mie îmi tremură prea tare mîinile cînd vreau să scriu — istoria neasemuită și unică a unui destin omenesc. Pentru aceasta îmi este de mare folos jurnalul pe care l-am ținut de-a lungul vieții și pe care îl voi distruge deîndată ce voi fi îndeplinit sarcina pe care mi-am propus-o.

Tot ceea ce este important va fi spus aci. În ceea ce privește restul, n-am de gînd de loc să expun curiozității uneori puțin sadice a istoricilor, umilele mele bucurii și necazuri.

În timp ce dictez, privesc pe fereastră lanurile de grîu care unduiesc sub adierea vîntului, și mi se pare, pentru o clipă, că am revenit pe Pămîntul natal, pînă în clipa cînd îmi dau seama că aci pomii au două umbre…

În primul rînd să vă spun cine sînt. Pentru voi, urmașii mei direcți, precizările sînt inutile. Dar în curînd copiii voștri, apoi copiii copiilor voștri vor uita pînă și faptul că eu am existat cîndva.

Eu însumi cunosc atît de puține lucruri despre propriul meu bunic!

În acea zi de iulie l975 tocmai se încheiase cel dintîi an al meu în funcția de asistent la laboratorul de Geologie al Facultății de științe din Bordeaux, un oraș al Pămîntului. Aveam pe atunci douăzeci și trei de ani și, fără să fiu frumos, eram un tînăr bine dezvoltat. Dacă statura mea de azi, micșorată de bătrînețe, arată jalnic în lumea de aici, cu tineri uriași, pe Pămînt înălțimea mea de un metru optzeci și trei și umerii mei lați impuneau. Pentru voi un metru optzeci și trei nu este decît o statură mijlocie!

Dacă vreți să cunoașteți înfățișarea mea de atunci, uitați-vă la primul meu nepot, Jean. Ca și dînsul și eu eram brun, cu nasul mare, cu mîini mari și ochi verzi.

Fusesem foarte fericit de numirea mea. Reveneam deci în același laborator în care, cu cîțiva ani înainte, desenasem primele mele fosile. Aveam să mă distrez de aci înainte cu erorile pe care le comiteau studenții, confundînd două forme învecinate, care pentru un ochi exersat se diferențiau imediat.

Sosise așadar iulie. Examenele se terminaseră și mă pregăteam să plec împreună cu fratele meu Paul să petrecem o parte din vacanță la unchiul nostru Pierre Bournat, directorul Observatorului recent construit în Alpi, a cărui oglindă uriașă, cu o deschidere de 5 m și 50, avea să permită astronomilor francezi să se ia la întrecere cu colegii lor americani, avînd acum arme egale.

Unchiul nostru avea să fie secondat în lucrările sale de adjunctul său, Robert Menard, un om de patruzeci de ani, cu o înfățișare ștearsă, deși prodigios de savant — cît și de o armată de astronomi, calculatori și tehnicieni, care nu sosiseră încă, ori se aflau în misiune sau în concediu cînd se produse cataclismul.

El nu avea pe lîngă dînsul, în acest moment, în afară de Menard, decît pe cei doi elevi ai săi, Michel și Martine Sauvage, pe care eu nu-i cunoscusem încă.

Michel a murit acum șase ani, iar Martine, bunica voastră, m-a părăsit de numai trei luni, după cum știți.

La acea epocă, eram departe de a bănui sentimentele care aveau să ne unească într-o zi.

La drept vorbind, cu firea mea mai degrabă singuratică și bucuros de a fi împreună cu unchiul și cu fratele meu — căci Menard nu conta — îi consideram pe cei doi drept niște intruși ce ne stinghereau, cu toate că erau tineri, sau poate că tocmai de aceea: Michel avea atunci treizeci de ani și Martine douăzeci și doi.

Exact la 12 iulie 1975, la orele 16, luai cunoștință de primele semne premergătoare cataclismului.

Terminasem tocmai de făcut valizele, cînd cineva sună la ușă.

Deschisei, și mă aflai față în față cu vărul meu Bernard Verilhac, care era și el tot geolog, ca și mine.

Cu trei ani în urmă, el făcuse parte din prima expediție Pămînt — Marte. Apoi plecase din nou, cu un an în urmă.

— De unde vii, de data aceasta? îl întrebai eu.

— Am făcut un mic tur circular, fără escală, pînă dincolo de orbita lui Neptun. Ca o cometă.

— În atît de puțin timp?

— Paul a perfecționat serios vechea noastră astronavă, Rosny, și acum ea zboară cu 2000 de kilometri pe secundă, fără nici o sforțare.

— Și ați făcut vreo treabă?

— Bineînțeles! Am făcut o sumedenie de fotografii extraordinare. Dar reîntoarcerea a fost grea.

— Accident?

— Nu. Am avut o deviere. Atît Paul cît și Claude Rommier, astronomul de pe bord, pretind că totul s-a petrecut ca și cînd o enormă masă solidă, dar invizibilă, s-ar fi strecurat în sistemul solar. Este adevărat că Sigurd e de altă părere și că Mac Lee, ziaristul nostru, pretinde că sărbătorisem prea mult trecerea dincolo de orbita neptuniană, cînd au fost făcute calculele de întoarcere.

Se uită la ceas:

— 4 și 20. Trebuie să te părăsesc. Vacanță plăcută! Cînd vii și tu cu noi? Obiectivul viitor: sateliții lui Jupiter. Și, știi, va fi de lucru pentru doi geologi — ba chiar și pentru mai mulți! Vei avea cu acest prilej un interesant subiect de teză, destul de nou, cred. Mai vorbim noi despre asta. Am de gînd să trec vara aceasta să-l văd pe unchiul tău.

Ușa se închise în urma lui. N-aveam să-l mai revăd niciodată. Scumpul meu prieten Bernard! Desigur va fi murit. Ar avea acum 96 de ani. Ce-i drept, el pretindea că Marțienii cunoșteau secretul de a face ca oamenii să trăiască de două ori mai mult, la ei. Poate că și el trăiește încă, departe, în Spațiu. Dacă ar fi știut ce avea să mi se întîmple, fără îndoială că nu m-ar fi părăsit!