Francis Carsac: Robinsonii Cosmosului

— Bernard îmi spunea și el că la întoarcerea din ultima lor expediție…

— L-ai văzut? Cînd?

— Ieri.

— Și s-a întors cînd?

— În noaptea de alaltăieri spre ieri, tocmai de dincolo de orbita lui Neptun. Și el îmi spunea, deci, că ei suferiseră probabil o deviere la întoarcere…

— De cîte grade? Și cînd?

— Nu l-am întrebat. A trecut pe la mine doar o clipă. Dar va veni aici în cursul acestei veri.

— Auziți la el, vorbă! În cursul acestei veri! Nu zău! Auziți-l, în cursul verii! Aleargă fuga și dă-i o telegramă, spune-i să vie imediat aici împreună cu tovarășii lui și cu jurnalul lor de bord. Să se ducă degrabă la poștă băiatul grădinarului. Cheia enigmei se află poate la ei! Auziți la el, în cursul verii! Dute, aleargă! Mai ești încă aici?

Plecai deci pe loc și compusei telegrama pe care micul Benoit porni, tot în fugă, să o ducă în sat, la poștă. Nu voi mai ști niciodată dacă Bernard a primit-o.

După aceea intrai în casa unchiului meu și acolo întîlnii pe ceilalți invitați, întîi pe Vandal, al cărui elev fusesem, pe cînd îmi pregăteam licența; înalt și adus de spate, el avea părul de un alb-argintiu, deși abia împlinise patruzeci și cinci de ani. Îmi prezentă pe prietenul său Massacre, un omuleț brun cu gesturi joviale și pe Breffort, un găligan lung, osos și taciturn.

La orele 7 și 20 precis, unchiul meu și suita lui sosiră, și la 7 și 30 eram cu toții la masă.

În afară de unchiul meu și de Menard, amîndoi vizibil preocupați, noi ceilalți eram veseli, chiar și Breffort care ne povesti cu umor cîte dificultăți avusese de învins pentru a evita o căsătorie care-l onora, firește, dar care lui îi displăcea, evident, cu fiica unui șef de trib Ona din Țara de Foc. Cît despre mine, eram ca electrizat de Martine. Cînd rămînea serioasă, obrazul ei frumos era ca o marmură înghețată, dar cînd rîdea, ochii ei scînteiau, își scutura părul bogat, dînd capul puțin pe spate și atunci, pe legea mea, era și mai frumoasă.

Dar n-aveam să mă bucur prea mult timp de tovărășia ei, în acea seară. Căci la 8 și 15 unchiul meu se ridică și îi făcu semn. Ei plecară împreună cu Menard și, pe fereastră, văzui cum se îndreptau spre Observator.

Trecurăm pe terasă să luăm cafeaua. Seara era blîndă. Soarele ce apunea înroșea munții înalți, destul de departe la răsărit. Michel vorbea despre lipsa de utilitate a studiilor de astronomie planetară, de cînd, după cum se exprima el, Misiunea Paul Bernadac se dusese «la fața locului». Apoi Vandal ne puse la curent cu ultimele cercetări în biologie. Se înnoptase. Luna, în semilună, strălucea deasupra munților, stelele scînteiau.

Răcoarea nopții ne făcu să intrăm în sala comună, fără să aprindem lumina. Eram așezat cu fața spre fereastră, alături de Michel. Toate amănuntele din acea seară îmi sînt extraordinar de prezente în memorie, deși a trecut de atunci atît de mult timp! Vedeam cupola Observatorului desenîndu-se clar pe cer, flancată de micile turnulețe ce adăposteau lunetele accesorii. Învitații se răzlețiseră în grupuri; eu vorbeam cu Michel. Fără să știu de ce, mă simțeam fericit și ușor. Aveam impresia că plutesc, ca un fulg, și mă simțeam în fotoliu tot atît de la largul meu, ca un înotător bun în apă.

La Observator, la o ferestruică, o lumină se aprinse, se stinse, se aprinse din nou.

— Șeful are nevoie de mine, zise Michel. Mă duc la el. Se uită la ceasornicul său fosforescent.

— Cît e ceasul? întrebai eu.

— 11 și 36.

Se ridică, și, spre uluirea lui și a noastră, acest simplu gest îl azvîrli la perete, care se afla la mai mult de 3 metri distanță.

— Dar… nu mai cîntăresc nimic!

Mă ridicai și eu, și cu toate precauțiile pe care le luasem, mă lovii cu capul de perete.

— Ah! Dar ce înseamnă asta!

Izbucnirăm toți deodată în exclamații de uimire. Căci, timp de cîteva momente, cu toții furăm învîrtiți prin sală, ca niște fire de praf măturate de vînt. Și avurăm toți aceeași senzație înspăimîntătoare, de vid interior, de amețeală, de pierdere aproape totală a noțiunii de sus și jos. Agățîndu-mă de mobile, mă dusei la fereastră. Nu, eram nebun!

Stelele păreau că dansează o sarabandă deșuchiată, așa cum ar fi făcut-o imaginea lor într-o undă agitată de apă. Ele se legănau, se măreau, se stingeau, apoi iarăși apăreau, alunecau brusc dintr-un loc într-altul.

— Priviți! strigai eu.

— A sosit sfîrșitul lumii, gemu Massacre.

— Și eu cred că într-adevăr ne-a sosit sfîrșitul — îmi suflă Michel. Și simții cum degetele lui mi se înfigeau în umăr.

Lăsai ochii în jos, obosiți de dansul stelar.

— Munții!

Vîrfurile munților dispăreau! Cei situați mai aproape erau încă intacți, dar cei mai îndepărtați, colo la stînga, fuseseră retezați tot atît de perfect ca o bucată de brînză tăiată cu cuțitul. Și toate acestea păreau că se prăvălesc asupra noastră!

— Sora mea! țipă deodată Michel cu o voce răgușită și se repezi spre ușă.

Îl văzui urcînd, cu pași imenși și nesiguri, mai mari de 10 m fiecare, pe poteca ce ducea la Observator. Cu creierul ca golit, dincolo chiar de senzația de spaimă, înregistram fenomenul. Părea că o lamă uriașă venea spre noi, de sus în jos, o lamă invizibilă, deasupra căreia totul dispărea.

Toate acestea durară, poate, douăzeci de secunde. Auzeam exclamațiile înăbușite ale tovarășilor mei. Văzui pe Michel dispărînd ca o furtună în Observator. Deodată, brusc, pieri și Observatorul! Mai avui timpul să văd, la sute de metri în jos, cum muntele fu retezat dintr-o dată, ca de un brici uriaș, arătîndu-și straturile ca pe o imensă diagramă geologică. Și totul era luminat de o stranie lumină lividă, o lumină ca de pe altă lume. În clipa următoare, cu un zgomot asurzitor, cataclismul fu deasupra noastră. Casa se zgudui ca zgîlțîită. Mă agățai strîns de o mobilă. Fereastra se sparse în țăndări, ca împinsă dinăuntru de un genunchi gigantic. Fui aspirat în afară, dus de o furtună de o forță nemaipomenită, de-a valma cu tovarășii mei, rostogolit pe pantă, izbindu-mă de pietre și de arbuști, zguduit, simțind că mă înăbuș și sîngerînd abundent din nas. Cîteva secunde încă și totul luase sfîrșit. Mă pomenii la 500 m mai jos, în mijlocul a tot soiul de rămășițe împrăștiate: rămășițe de lemn, de geamuri, de țigle. Observatorul reapăruse, intact după cîte se părea. Și era ziuă, o zi bizară, arămie. Ridicai ochii și zării un soare micșorat, roșietic, îndepărtat. Urechile îmi vîjîiau, genunchiul stîng îmi era umflat, aveam ochii injectați de sînge. Aerul era îmbibat de o duhoare ciudată.

Primul meu gînd fu îngrijorarea pentru soarta fratelui meu. El zăcea pe spate, la cîțiva metri de mine. Mă repezii spre el, uimit de a-mi simți din nou greutatea corpului. Paul avea ochii închiși și îi curgea sînge din pulpa dreaptă, adînc rănită de un ciob de geam. Pe cînd îi legam rana strîns, cu batista mea, el își reveni din leșin.

— Mai sîntem încă în viață?

— Da, tu ești rănit, dar nu e ceva grav. Mă duc să văd ce-i cu ceilalți.

— Du-te!

Vandal se și ridicase. Massacre avea vînătăi sub ochi, dar asta era tot ce pățise. El se îndreptă spre Paul, îl examina.

— Nu e mare lucru. Legătura este aproape de prisos. Nici o arteră importantă atinsă.

Breffort era mult mai grav rănit. Primise o lovitură în cap și zăcea leșinat.