Francis Carsac: Robinsonii Cosmosului

— Trebuie să-l îngrijim de urgență, zise chirurgul. Am tot ce trebuiește la unchiul dumitale.

Privii casa. Rezistase destul de bine. O parte din acoperiș lipsea, ferestrele erau sparte și obloanele smulse, dar restul părea intact. Transportînd pe Breffort și pe fratele meu, intrarăm. Înăuntru, mobilele răsturnate aruncaseră afară pe parchet tot conținutul lor.

De bine, de rău, ridicarăm masa cea mare și-l întinserăm pe ea pe Breffort. Vandal îi ajută lui Massacre.

Deodată, îmi dădui seama că nu mă interesasem încă de soarta unchiului meu. Ușa Observatorului era deschisă, dar nu se vedea nici o mișcare acolo.

— Mă duc să văd, zisei eu și plecai șchiopătînd.

Pe cînd înconjuram casa, apăru grădinarul, moș Anselme, pe care-l uitasem cu totul. Era rănit la față și sîngera abundent. Îl trimisei să fie pansat și îngrijit. Ajuns la Observator urcai scara. Cupola era goală, telescopul cel mare părăsit. În birou, Menard își potrivea ochelarii cu un aer mirat.

— Unde-i unchiul meu? îi strigai.

În timp ce-și freca sticlele ochelarilor cu batista, el îmi răspunse :

— Cînd s-a întîmplat fenomenul, au vrut să iasă afară și acum nu știu unde sînt.

Mă repezii afară strigînd:

— Unchiule! Michel! Martine!

Un «ohe» îmi răspunse. În dosul unui morman de stînci prăvălite, găsii pe unchiul meu stînd jos, rezemat de un bloc de piatră.

— Are glesna scrîntită, îmi explică Martine.

— Și Michel?

Cu toată gravitatea situației, admirai rotunjimea umărului ei frumos sub rochia sfîșiată.

— S-a dus să aducă apă de la izvor.

— Ei bine, unchiule, cum îți explici dumneata toate acestea?

— Ce vrei să-ți spun? Nu pricep nimic. Dar ceilalți ce fac?

Îl pusei la curent.

— Va trebui să mergem jos în sat, să vedem ce s-a întîmplat și acolo, reluă el.

— Din nenorocire, soarele apune.

— Soarele apune? Nicidecum, eu văd că abia răsare.

— Apune, unchiule dragă. Mai adineauri, era mult mai sus pe cer.

— Ah! Vrei să vorbești de acest biet lampion arămiu? Privește mai bine în spatele tău!

Mă întorsei și văzui un soare albăstrui strălucitor, în dosul munților prăbușiți. Trebuia să mă plec în fața evidenței: ne aflam pe o planetă care poseda doi sori.

Ceasul meu arăta ora 0 și 10 minute.

A descrie avalanșa de sentimente ce se abătură atunci asupra mea, nu, nu o pot face! În mod inconștient, cu toată strania ei desfășurare, eu asimilasem catastrofa la normele terestre: pustiire din cauza unui flux puternic, cutremure, erupții, Și mă găseam deodată în fața acestui fapt imposibil, nebunesc, dar real totuși: mă aflam pe o planetă luminată de doi sori! Nu, nu voi putea descrie niciodată spaima înnebunitoare care puse stăpînire pe mine. Încercam să neg evidența.

— Dar… sîntem cu toate acestea pe Pămînt! Iată muntele, și Observatorul, și satul colo, jos!

— Este sigur că stau pe o porțiune a Pămîntului, răspunse unchiul meu. Dar ar trebui să fiu prea neștiutor în astronomie ca să nu cunosc un fapt de o asemenea importanță: sistemul nostru solar nu are decît un singur soare, și aici sînt doi sori!

— Dar atunci, unde ne aflăm oare, unchiule?

— Nu știu nici eu nimic, ți-am mai spus-o odată. Ne aflam toți trei în Observator. Observatorul s-a clătinat puternic; am crezut că e vorba de un cutremur de pămînt și am ieșit afară, noi doi, Martine și cu mine. L-am găsit pe Michel pe scară și am fost cu toții azvîrliți afară. Ne-am pierdut cunoștința și nu am mai văzut nimic.

— Eu, eu am văzut totul, spusei tremurînd. Am văzut munții dispărînd, ba chiar și Observatorul învăluit de o lumină lividă. Apoi m-am pomenit azvîrlit afară și eu, la rîndul meu, iar Observatorul era acum din nou aici, la locul lui!

— Și cînd te gîndești că din patru astronomi, nici unul n-a asistat la desfășurarea fenomenului, se văicărea unchiul meu.

— Michel a văzut începutul. Dar unde o fi el oare? Întîrzie cam mult…

— Într-adevăr, așa e, zise Martine. Mă duc să văd ce-i cu el.

— Nu, eu trebuie să mă duc. Dar, unchiule, fie-ți milă, spune-mi, unde crezi că ne aflăm?

— Îți mai repet încă o dată că nu știu nimic. Dar cu siguranță că nu ne mai aflăm pe Pămînt. Nici măcar în Universul nostru, poate, adaogă el cu jumătate glas.

— Și atunci Pămîntul? E pierdut pentru noi?

— Tare mă tem că e pierdut! Dar ocupă-te mai degrabă să-l găsești pe Michel.

Abia făcusem cîțiva pași, că îl și văzui. Era însoțit de doi oameni, unul brun, ca de vreo treizeci de ani, celălalt roșcovan, părînd cu zece ani mai mare decît primul. Michel făcu prezentările, ceea ce mi se păru de-a dreptul comic, date fiind încercările prin care trecusem. Unul era Simon Beuvin, inginer electrician și celălalt, Jacques Estranges, inginer metalurgist, directorul uzinei.

— Veneam tocmai să vedem ce s-a întîmplat, zise Estranges. Am coborît mai întîi în sat, unde echipele de ajutor s-au și organizat cu repeziciune. Am trimis și pe muncitorii noștri să-i ajute. Biserica s-a prăbușit. Primăria a îngropat sub dărîmături pe primar cu întreaga lui familie. Din primele rapoarte reiese că am avea vreo 50 de răniți, dintre care unii destul de grav. 11 morți, în afară de primar și de familia sa. Totuși majoritatea caselor au rezistat.

— Dar la dumneavoastră, la uzină? întrebă unchiul meu.

— Puține pagube. Știți, casele astea prefabricate sînt atît de ușoare, încît sînt de neclintit. Cîteva mașini desprinse de platforma lor în uzină, atît. Soția mea are cîteva tăieturi nu prea adînci. Ea este singurul nostru rănit, răspunse Beuvin.

— Avem cu noi un chirurg. Vi-l vom trimite în sat, zise unchiul meu.

Apoi, întorcîndu-se către Michel și către mine:

— Ajutați-mă, voi doi. Vreau să mă duc acasă. Martine, condu-l pe Menard. Veniți cu noi, domnilor.

Cînd ajunserăm acasă la unchiul meu, văzurăm că Vandal și Massacre lucraseră foarte bine. Totul era din nou în ordine. Pe două paturi se odihneau fratele meu și Breffort. Massacre își pregătea trusa.

— Mă duc jos în sat să văd cu ce le pot fi de folos, zise el. Trebuie să fie mult de lucru pentru mine.

— Într-adevăr, răspunse unchiul meu. Acești domni tocmai vin de acolo; sînt mulți răniți.

Mă așezai alături de patul lui Paul.

— Cum te mai simți, prietene?

— Bine. Abia dacă mă doare puțin piciorul.

— Dar Breffort?

— Și el e mai bine. Și-a revenit din leșin. Rana lui este mai puțin gravă decît ne-am fi putut teme.

— Atunci, eu cobor în sat, spusei.

— Foarte bine faci, zise unchiul meu. Duceți-vă și voi cu el, Michel, Martine, Vandal. Menard și cu mine vom sta de veghe aici.

Plecarăm. Pe drum întrebai pe ingineri:

— Se cunoaște oare întinderea catastrofei?

— Nu. Trebuie să așteptăm. Să ne ocupăm mai întîi de sat și de cele cîteva ferme învecinate. Vom cerceta pe cele mai îndepărtate, după aceea.

Ulița principală era aproape în întregime acoperită de casele prăbușite. Celelalte ulițe, perpendiculare, erau aproape intacte. Stricăciunile atinseseră punctul lor maxim în piața din centrul satului, unde Primăria și Biserica nu mai erau decît o grămadă de ruine. Pe cînd soseam, tocmai era scos de sub dărîmături corpul primarului. Eu remarcai printre echipele de salvare un grup de oameni, a căror muncă era mai bine coordonată. În aceeași clipă, un om se desprinse din acest grup și veni spre noi.