Francis Carsac - Robinsonii Cosmosului

Luarăm trenul, fratele meu și cu mine, chiar în aceiași noapte. Pe la orele 4 după-amiază, a doua zi, ajunserăm la gara… puțin importă numele, pe care nu l-am notat și pe care nu-l mai pot regăsi în memorie. Era o gară mică și neînsemnată. Eram așteptați.

Stînd rezemat de un automobil, un tînăr înalt și blond, mai înalt decît mine, ne făcu semn. El se prezentă:

— Michel Sauvage. Unchiul dumneavoastră vă roagă să-l scuzați că n-a venit, dar este reținut de o lucrare importantă și urgentă.

— Din nou prin nebuloase? întrebă fratele meu.

— Prin nebuloase, nu. În Univers poate. Aseară am vrut să fotografiez constelația Andromeda pentru o supernovă recent descoperită acolo. Am fixat deci telescopul cel mare conform calculelor și, din fericire, am aruncat o privire, din curiozitate, prin «cercetător», mica lunetă care se reglează paralel cu telescopul cel mare. Constelația Andromeda nu mai era la locul ei! Am găsit-o la 18 grade distanță de poziția ei normală!

— Ce spui? exclamai eu peste măsură de interesat. Bernard Verilhac mi-a spus ieri…

— S-a și reîntors? mă întrerupse Michel.

— Da, de dincolo de orbita lui Neptun. El mi-a spus deci că se dovediseră greșite calculele lor, sau că ceva îi deviase de la traseul lor, la reîntoarcere.

— Acest fapt îl va interesa mult pe domnul Bournat.

Bernard va trece negreșit vara aceasta pe la Observator. Dar, pînă atunci, îi voi scrie pentru a-i cere amănunte.

În timp ce vorbeam astfel, mașina gonea cu viteză de-a lungul văii. Alături de drum se afla o cale ferată.

— Acum trenul trece prin sat?

— Nu, aceasta este linia construită de curînd pentru uzina de metale ușoare pe care am moștenit-o. Din fericire întregul ciclu de tratare a metalelor se face electric. Dacă s-ar fi produs fum, ar fi trebuit s-o mutăm, sau să mutăm Observatorul.

— Importantă, uzina aceasta?

— 350 de lucrători pentru moment. Dar trebuie să mai sosească — cel puțin de două ori pe atît.

O apucarăm pe drumul în serpetină ce urca spre Observator. La poalele micului pisc pe care era construit Observatorul, într-o vale îngustă și lungă se ascundea un sătuleț. Puțin mai sus fusese ridicată aglomerarea formată de uzină și de casele din prefabricate ale personalului. O linie de înaltă tensiune se întindea pînă în depărtare, prin spatele munților.

— Linia aceasta vine de la barajul special construit pentru uzină. Ea ne alimentează și pe noi, în trecere — ne explică Michel.

Chiar alături de baza Observatorului se înălțau atît casa unchiului meu, cît și acelea ale asistenților săi.

— Ce schimbare, de doi ani încoace! observă fratele meu.

— Astă seară, vom fi mai mulți la masă: unchiul dumneavoastră, Menard, dumneavoastră amîndoi, sora mea și cu mine, Vandal biologul…

— Vandal! Dar îl cunosc de cînd eram în fașă! Este un vechi prieten al familiei noastre.

— A venit aici cu unul din colegii lui de la Academie, celebrul chirurg Massacre.

— Ce mai nume pentru un chirurg, glumi fratele meu Paul. Brr! Nu m-aș lăsa operat de el pentru nimic în lume!

— Și ai greși. Căci e cel mai iscusit chirurg din Franța și poate chiar din întreaga Europă! Mai avem în sfîrșit și pe unul din prietenii lui care i-a fost în același timp și elev — pe antropologul Andre Breffort.

— Breffort, cel cu Patagonii? întrebai.

— Chiar el. Casa, cît e de mare, e plină toată de oaspeți.

De îndată ce sosirăm, pătrunsei în Observator și bătui la ușa biroului unchiului meu.

— Intră! strigă el cu un glas tunător. Ah! Tu ești, zise el pe un ton mai îmblînzit. Se ridică din fotoliu, înălțîndu-și statura gigantică și mă cuprinse într-o îmbrățișare de urs. Parcă îl văd și acum cu părul și sprîncenele lui cenușii, cu ochii de cărbune și barba mare ca abanosul, răsfirată în evantai pe jiletcă.

Un timid «bună ziua, domnule Bournat», mă făcu să mă răsucesc pe călcîie. Pirpiriul Menard, asistentul, stătea în picioare la masa lui, în fața unor hîrtii acoperite cu semne algebrice.

Era un omuleț cu ochelari foarte groși, cu o bărbuță de țap și cu o imensă frunte brăzdată de cute. Sub această înfățișare neînsemnată se ascundea un om capabil, care vorbea douăsprezece limbi, extrăgea în gînd rădăcini de necrezut, un om căruia speculațiile cele mai îndrăznețe de matematică și de fizică transcendentală îi erau tot atît de familiare pe cît îmi erau mie orizonturile bordeleze din împrejurimile orașului natal. În specialitatea aceasta, unchiul meu, care era totuși un observator și un experimentator admirabil, nu-i ajungea nici la călcîie, iar ei doi la un loc reprezentau tot ce exista mai de seamă ca specialiști în astronomie și fizică nucleară.

Clinchetul unei mașini de calculat îmi atrase atenția înspre celălalt colț al laboratorului.

— E drept, zise unchiul meu, am uitat să te prezint. Domnișoară, dumnealui este nepotul meu Jean, un aiurit, care n-a știut niciodată să facă o adunare exactă. Rușinea familiei!

— Nu sînt singurul cu această meteahnă, protestai eu. Nici Paul nu e mai tare ca mine în calcule!

— Este adevărat, recunoscu el. Și cînd te gîndești că tatăl lor jongla cu integralele! Însușirile familiei noastre scad pe zi ce trece. În sfîrșit, să nu le tăgăduim totuși calitățile. Jean va deveni un foarte bun geolog și sînt de părere că Paul publică lucrări destul de bune despre Asirieni.

— Despre Hinduși, unchiule, despre Hinduși!

— Tot aia e! Jean, îți prezint pe Martine Sauvage, sora lui Michel, asistenta noastră.

— Ce mai faceți? zise ea, întinzîndu-mi mîna.

Fîstîcit nițel, îi strînsei și eu mîna. Mă așteptam să văd un șoarece de laborator, cu ochelari puși pe un nas ascuțit. Și — cînd colo, aveam în fața mea o superbă fată robustă, clădită ca o statuie greacă, avînd un păr lung și pe atît de negru, pe cît era de blond părul fratelui ei cu o frunte cam îngustă poate, dar cu niște splendizi ochi cenușii-verzi și o figură cu trăsături descurajant de regulate, atît era de perfectă.

A spune despre ea că era frumoasă, ar fi prea puțin, căci era de o frumusețe rară, cu mult mai frumoasă decît oricare dintre femeile pe care le văzusem vreodată.

Strîngerea ei de mînă fusese sinceră și scurtă, apoi se cufundă în calculele ei. Unchiul meu mă trase deoparte.

— Văd că frumusețea Martinei și-a produs pe loc efectul, mă ironiză el. Cu toți se întîmplă la fel. Eu cred că impresia e mai puternică prin contrast cu mediul înconjurător. Și acum, ai să mă scuzi, dar trebuie să-mi termin cercetările încă înainte de a se însera, ca să fiu gata pentru observațiile pe care le voi face în noaptea aceasta. După cum știi nu mi-a sosit încă personalul ajutător. Cinăm la orele 7 și jumătate.

— Și sînt atît de importante cercetările acestea? întrebai eu. Michel mi-a spus că se petrec fenomene stranii…

— Fenomene stranii! Ar trebui să spui că aceste fenomene răstoarnă întreaga știință de pînă acum! închipuiește-ți numai: Andromeda situată deodată cu 18 grade mai jos de poziția ei normală! Din doua, una: sau că această nebuloasă s-a mișcat cu adevărat de la locul ei obișnuit, și în acest caz, cum alaltăieri ea se afla la locul ei, înseamnă că ea ar fi atins o viteză fizicește imposibilă; sau că lumina ei a fost deviată de ceva care nu se găsea acolo alaltăieri — și aceasta din urmă este atît părerea mea, cît și a colegilor mei de pe Muntele Palomar. Și nu numai lumina ei a fost deviată: ci și aceea a stelelor situate în aceeași direcție, lumina lui Neptun și poate că de asemenea și… O singură ipoteză stă în picioare, care să nu fie prea absurdă: știi — sau mai degrabă tu n-ai cum să știi — că lumina poate fi deviată de cîmpuri de gravitație intensă. Totul se întîmplă acolo ca și cînd o masă enormă și-ar fi făcut apariția între Andromeda și noi, înăuntrul sistemului solar. Și masa aceasta este invizibilă! E o presupunere nebunească, imposibilă și totuși acest fenomen s-a petrecut cu siguranță acolo!