Francis Carsac: Robinsonii Cosmosului

Apoi plecarăm spre sud. «Pămîntul» se întindea pe o lungime de doisprezece kilometri înainte de a ajunge la zona moartă. Printr-un adevărat miracol, drumul era aproape intact în mijlocul scufundărilor, ceea ce înlesni enorm explorarea noastră.

Eram totuși obligați să mergem cu o viteză redusă, deoarece, din timp în timp, drumul era pe jumătate barat de stînci. Deodată, brusc, după o cotitură, ajunserăm într-un colț cruțat. Aci era o vîlcea, înconjurată de pășuni și păduri, în fundul căreia se găsea un lac format de un torent barat de o scufundare. La jumătatea pantei se înălța un mic castel; înspre el ducea o alee umbrită. Întrai cu mașina pe această alee, și observai o tăbliță : Intrarea interzisă, proprietate particulară.

— Cred, zise Michel, că, avînd în vedere împrejurările…

Tocmai ajunsesem în fața castelului, cînd, la intrare, apărură un tînăr și două tinere fete. Trăsăturile tînărului exprimau o uimire amestecată cu furie. Era destul de înalt, brun, solid, frumos. Una dintre tinere, cea mai frumoasă, era evident sora lui. Cealaltă mai în vîrstă, era într-adevăr prea blondă pentru ca să fi avut părul natural. Tînărul coborî cu repeziciune treptele scării de intrare:

— Nu știți să citiți?

— Gîndeam că, începu Vandal, în asemenea împrejurări…

— Nu mă interesează nici un fel de împrejurări! Aci este o proprietate particulară și nu vreau să văd intrînd la mine nici un nepoftit.

Pe vremea aceea, eram tînăr, repezit și prea puțin politicos.

— Ia ascultă, vițelușule, venisem să vedem dacă nu cumva acest glorios castel, care probabil nu a aparținut strămoșilor dumitale, se va fi dărîmat peste ceea ce îți servește drept cap! Și ne primești în felul acesta?

— Ieșiți afară din proprietatea mea, urlă el, sau de nu, pun să vă zvîrle afară pe voi cu hodorogitura voastră cu tot!

Voiam să sar jos, cînd Vandal interveni:

— N-are nici un rost să ne certăm. Vom pleca fără păreri de rău. Dar, dă-mi voie, tinere, să te avertizez că sîntem pe o altă lume, și că banii dumitale riscă să nu aibă curs aci…

— Dar ce s-a întîmplat?

Un om în floarea vîrstei, cu umeri lați, tocmai apăruse, urmat de o duzină de indivizi destul de puțin simpatici ca înfățișare.

— Uite, tată, oamenii aceștia au intrat aci fără încuviințarea noastră, și…

— Taci din gură, Charles! Apoi, adresîndu-se lui Vandal: Vorbeați de o altă lume. Care e situația ?

Vandal îl informă.

— Așadar, nu mai sîntem pe Pămînt? Este foarte interesant. Sîntem într-o țară virgină?

— Pentru moment, trebuie să vă spun că din toată această lume, noi n-am văzut decît o mlaștină în cele două direcții în care am mers, și o mare în cea de a treia direcție. Ne-a mai rămas să explorăm și cea de-a patra direcție, aceasta în care vă aflați dumneavoastră, dacă, bineînțeles, fiul dumneavoastră o permite!

— Charles este tînăr și nu a știut nimic despre aceste evenimente. Noi n-am înțeles absolut nimic din tot ce s-a întîmplat. Credeam mai întîi că este un cutremur de pămînt. Dar cînd am văzut cei doi sori și cele trei lune… Vă mulțumesc că ne-ați explicat situația. Vă rog să poftiți să luați o gustare cu noi…

— Mulțumim. Dar nu avem timp.

— Ba da! Vă rog! Ida, dă poruncă să se pregătească…

— Cu toată sinceritatea, vă rog să ne credeți că nu avem timp, zisei eu. Trebuie să mergem măcar pînă la margine, și să ne reîntoarcem în sat chiar în astă-seară…

— În cazul acesta nu mai insist. Am să vin mîine să văd rezultatul explorărilor dumneavoastră.

Pornirăm din nou la drum.

— Nu sînt prea simpatici oamenii aceștia, zise Michel.

— Eh! niște ticăloși grosolani, zise Louis. Nu-i știți? Aceștia sînt Honnegerii. Elvețieni — după cum pretind ei. Miliardari, îmbogățiți din traficul cu arme. Fiul e mai rău decît tatăl. Și e convins că toate fetele îi vor cădea în brațe, de dragul banilor lui. N-avem noroc! Mai bine ar fi fost striviți: ei, în locul bunului nostru primar!

— Și frumoasa blondă?

— Este Madeleine Ducher, zise Michel. O actriță de cinema, mai celebră prin aventurile ei scandaloase decît prin arta sa. Fotografia ei se afla în toate jurnalele.

— Și duzina de indivizi cu mutre de pușcăriași?

— Probabil simbriași, care să le ajute la matrapazlîcurile lor, zise Louis.

— Tare mă tem că oamenii aceștia ne vor da de furcă, declară, pe gînduri, Vandal.

Pătrunserăm într-o altă zonă moartă. Ne trebuiră patru ore de mers pentru a o străbate, dar de data aceasta avurăm plăcerea să vedem că ea se termina la capăt cu întinderi mari de pămînt sănătos.

Mă simții mișcat. Stînd în picioare, pe un bloc calcaros pe jumătate acoperit de o vegetație necunoscută, ezitam un moment înainte de a călca cu picioarele mele pămîntul unei alte lumi. Dar Louis și Michel, mai puțin impresionabili, mi-o luaseră înainte. Culeserăm unele soiuri de plante. Erau niște ierburi verzui, aspre și tăioase, fără inflorescență, arbuști cu tulpinele foarte drepte și cu scoarța de un cenușiu metalic.

Avurăm de asemenea prilejul să examinăm și un reprezentant al faunei de aci. Louis fu acela care-l descoperi. Avea forma unui șarpe turtit, lung de aproape 3 m, orb și nevertebrat. «Capul» îi era prevăzut cu două mari mandibule ascuțite și tăioase, tubulare, asemănîndu-se cu cele ale larvei dyticului, ne spuse Vandal. N-avea nici un corespondent în fauna terestră. Părea uscat. Observai cu interes că tegumentul său avea un orificiu ciopîrțit, în jurul căruia se uscaseră balele strălucitoare. Vandal ar fi dorit tare mult să ia cu el acest soi de document. Dar examinîndu-l mai de aproape, noi văzurăm — și mai ales simțirăm — că numai tegumentul era uscat și că interiorul era în plină descompunere. Ne mulțumirăm deci să-l fotografiem numai. Deoarece ierburile înalte puteau să ascundă alte specimene din acestea, dar vii și primejdioase, băturăm în retragere și o apucarăm din nou pe drumul satului.

Cîmpia se întindea cît vedeai cu ochii; în depărtare plutea un nor verde.

Înainte de a ne gîndi să explorăm planeta trebuia mai întîi să ne stabilim temeinic pe colțul de pămînt care venise o dată cu noi aici, și să organizăm o societate. O veste bună ne aștepta în sat: fîntina avea din nou apă. La analiza făcută de Vandal ea se dovedi perfect potabilă, abia nițel sălcie.

Recensămîntul era în curs. Se dovedise ușor de făcut pentru oameni, mai greu pentru vite și mergea foarte greu pentru resursele materiale. Căci așa cum bine spusese unchiul meu: «Ei mă cunosc cu toții, dar eu nu reprezint nimic pentru ei, căci nu sînt nici primar, nici măcar consilier municipal».

Din numărătoare reieșea că populația satului și a împrejurimilor lui era în total de 943 de bărbați, și l007 femei, 877 copii sub șaisprezece ani, în total 2847 de suflete.

Vitele păreau numeroase, mai ales bovinele.

Louis zise atunci:

— Mîine dimineață trebuie să ținem o adunare generală.

El chemă pe vătășelul public și îi dădu în mînă o bucățică de hîrtie, pe care era scris textul cu creionul. Iată exact conținutul, căci mai am încă în posesia mea, într-adevăr, acea bucată de hîrtie subțiată și îngălbenită toată:

«Cetățene și cetățeni: mîine dimineață, în piața Fîntînii, adunare generală. Dl. profesor Bournat, astronom, ne va da lămurivi despre catastrofă. Louis Mauriere și tovarășii săi vă vor spune rezultatul explorărilor lor. Întrunirea va avea loc la două ore dupa rasaritul soarelui albastru. Vor trebui luate hotărîri pentru viitor. Prezența indispensabilă.»