Francis Carsac - Robinsonii Cosmosului

Primele alegeri pe Tellus avură loc a doua zi. Ele se făcură fără un program precis: alegătorii fură pur și simplu înștiințați că vor trebui să aleagă un Comitet al Salvării publice. Acesta trebuia să se compună din 9 membri, aleși cu majoritate relativă, fiecare alegător avînd de votat o listă cu nouă nume.

Rezultatul fu o surpriză. Primul ales, cu 987 de voturi din 1302 alegători, fu Alfred Charnier, primul locțiitor al primarului, un țăran bogat. Al doilea fu institutorul, văr mai de departe cu el, cu 900 voturi, al treilea preotul cu 890 voturi. Apoi venea Louis Mauriere cu 802 voturi. Marie Presle, o țărancă cu școală, fostă consilieră comunală cu 801 voturi, unchiul meu cu 798 voturi, Estranges cu 780 voturi, și spre uimirea noastră, Michel cu 706 voturi — el era foarte popular printre elementele feminine — și în sfîrșit eu, cu 700 voturi.

Am aflat mai tîrziu că Louis făcuse multă propagandă pentru mine, zicînd că eu le voi putea găsi fierul și cărbunele atît de necesare nouă. Spre marea ciudă a cafegiului principal, el nu obținu decît 346 de voturi!

Ceea ce ne mirase cel mai mult fu slaba proporție de țărani aleși. Poate că, în aceste împrejurări deosebite, stranii, alegătorii se îndreptaseră spre aceia pe care îi socotiseră, datorită cunoștințelor ce posedau, ca fiind cei mai capabili să pună în valoare toate resursele existente; sau poate că ei nici nu aveau prea multă încredere unii într-alții și preferaseră să aleagă oameni străini de certurile din sat.

Noi oferirăm deci președinția lui Charnier, așa cum de altfel se și impunea de drept. El se recuză, și pînă la urmă, ea avea să fie asigurată pe rînd de preot și de institutor. În aceeași seară, Louis care dormea în aceeași cameră cu mine și cu Michel, ne vorbi astfel:

— Trebuie să fim uniți ca un bloc. Unchiul, dumneavoastră va fi alături de noi. Cred că putem conta și pe institutor. Vom fi deci cinci, adică majoritatea. Va trebui să ne impunem punctele noastre de vedere, ceea ce se prea poate să nu fie întotdeauna ușor de realizat. Vom avea sprijinul muncitorilor și chiar al unui număr oarecare de săteni, poate și pe acela al inginerilor. Nu vă vorbesc din ambiție personală, dar cred sincer că noi sîntem singurii care știm destul de precis ceea ce trebuie făcut pentru a conduce bine acest fragment de omenire.

— De fapt, zise Michel, tu ne propui o dictatură?

— O dictatură? Nu, ci un guvern de mînă forte.

— Nu prea văd deosebirea, spusei eu, dar cred că ceea ce ne propui este necesar, într-adevăr. Vom avea o opoziție…

— Preotul… începu Michel.

— Nu cred neapărat că el ne va face opoziție, îi tăie vorba Louis. Este inteligent, și de vreme ce noi vom lăsa complet la o parte chestiunea religioasă… Vom putea chiar să-l facem să ni se alăture. Țăranii ? Vor avea atît de mult pămînt, cît de mult vor putea să cultive. Nu, dificultățile vor veni mai degrabă din partea celor învechiți în rutină. Cel puțin pentru viitorul apropiat. Mai tîrziu, peste cîteva generații, problema se poate să fie complet alta. Astăzi esențialul este să trăim. Și dacă începem să ne ciondănim între noi, sau să îngăduim să se instaureze dezordinea…

— Fie, sînt de acord.

— Și eu de asemenea, zise Michel. Dacă mi s-ar fi prezis vreodată că într-o zi voi face parte dintr-un Directorat!

În cea dintîi întrunire a Consiliului ne ocuparăm de repartizarea portofoliilor.

— Să începem cu Educația Națională, zise Michel. Propun pe domnul Bournat ca ministru. Nu trebuie să lăsăm să se piardă, cu nici un preț, moștenirea noastră culturală. Fiecare dintre noi, fie ei savanți sau doar oameni de știință, va trebui să alegem dintre elevii școlii pe aceia care ni se vor părea cei mai înzestrați. Le vom preda mai întîi latura practică a științelor noastre respective. Partea teoretică va fi predată elementelor excepțional înzestrate, dacă printre ei vom găsi dintre aceștia. Vom mai trebui de asemenea să compunem cărți, pentru a completa atît biblioteca Observatorului, din fericire bogată și eclectică, cît și pe aceea a școlii.

— Foarte bine, zise Louis. Propun la Îndustrie pe domnul Estranges. Agricultura domnului Charnier. Tu, Jean, vei lua Minele, post foarte important. Dumneavoastră, părinte, veți lua Justiția, domnul institutor Finanțele, deoarece studiul economiei politice era pasiunea dumisale în timpul liber. Va trebui de asemenea să păstrăm o monedă, un mijloc oarecare de schimb.

— Dar eu? întrebă Michel.

— Tu vei lua Poliția.

— Eu, copoi?

— Da. Vei avea un post greu: recensăminte, rechiziții, ordinea publică etc. Ai popularitate, asta te va ajuta mult.

— Cu un astfel de post, n-o s-o păstrez multă vreme! Dar tu ce iei?

— Așteaptă. Marie Presle se va ocupa de Sănătatea publică, ajutată de doctorul Massacre și de doctorul Julien. Cît despre mine, dacă sînteți de acord, eu iau Ministerul Armatei.

— Armatei? De ce nu pe acela al Flotei?

— Cine știe ce ne așteaptă pe această planetă? Și aș fi tare uimit dacă sinistrul individ de la castel nu-și va da în curînd arama pe față.

Louis nici nu-și închipuia cîtă dreptate avusese făcînd această presupunere. Căci, a doua zi chiar, un afiș, tipărit, era lipit în nenumărate exemplare pe ziduri. Iată ce cuprindea el:

Săteni și țărani,

Un așa-zis Comitet al Salvării Publice a luat puterea, sub aparență de democrație. Din cine se compune acest Comitet? Dintre cei nouă membri, cinci vă sînt străini. Un muncitor, trei intelectuali, un inginer, un institutor! Asta înseamnă șase voturi față de cele trei voturi ale țărănimii și acela al preotului, tîrît fara sa vrea în această aventură. Ce pot înțelege oamenii aceștia din aspirațiile voastre legitime? Din contra, cine oare ar putea sa le înțeleagă și să le împărtășească mai bine decît mine, mare proprietar agricol? Treceți de partea mea, măturați această clică. Veniți alături de mine la Valon.

Și era semnat: Joachim Honneger.

Louis exclamă triumfător:

— Ce vă spuneam! Trebuie să luăm grabnic măsuri.

Prima măsură fu aceea de a rechiziționa toate armele și de a le distribui unei gărzi de încredere, aleasă dintre elementele sigure. Ea fu întocmită din cincizeci de oameni și pusă sub comanda lui Simon Beuvin, locotenent în rezervă. Acest embrion de armată, echipată cu puști disparate, era cu toate acestea o forță polițienească apreciabilă

Cam la aceeași epocă se situează și confirmarea totalei noastre singurătăți. Înginerii noștri, ajutați de Michel și de unchiul meu, reușiseră să monteze un post emițător destul de puternic, Radio-Tellus. Noi numisem noua noastră lume: Tellus, în amintirea Pămîntului, al cărui nume latinesc era acesta. Cea mai mare dintre cele trei lune fu numită Phebe, cea de a doua Selene și cea de a treia Artemis. Soarele albastru fu numit Helios, cel roșu Sol. Sub aceste nume le cunoașteți și voi.

Cu mare emoție Simon Beuvin emise undele în spațiu. Cincisprezece zile în șir noi repetarăm experiența, pe o gamă foarte variată de lungimi de undă. Nici un răspuns nu ne parveni. Deoarece aveam prea puțin cărbune, distanțarăm chemările noastre, nemaiemițînd decît o singură chemare pe săptămînă. Apoi trebuirăm să ne resemnăm: în jurul nostru nu era nimic altceva decît singurătatea. Sau poate doar cîteva mici grupări care nu aveau radio.

În afară de alte noi afișe, scrise în același stil, și rupte de noi imediat, Honneger nu mai dăduse alt semn de viață. Nu puturăm prinde asupra faptului pe cei care lipeau afișele. Dar castelanul avea să ne reamintească în curînd despre existența sa într-un mod tragic. Vă amintiți de Rose Ferrier, tînăra fată pe care noi o scosesem dintre ruinele casei ei, în prima zi? Deși foarte tînăra — ea avea atunci 16 ani — era cea mai frumoasă fată din sat. Înstitutorul ne înștiințase că înainte de cataclism, Charles Honneger îi dăduse tîrcoale de multe ori. Într-o noapte roșie, furăm deșteptați din somn de împușcături. Michel și cu mine sărirăm imediat jos din pat, dar Louis sărise totuși înaintea noastră. Abia ieșirăm afară, că ne și lovirăm de oameni înspăimîntați, ce alergau sub slaba lumină purpurie a nopții. Cu revolverele în mînă, alergarăm în direcția zgomotului. Pichetul de gardă se și afla acolo și auzirăm pocniturile puștilor lor de vînătoare amestecîndu-se cu împușcăturile Winchester-ului lui moș Boru, angajat în armata noastră ca sergent. O lumină vie se înălță, crescu: o casă ardea! Bătălia părea nedeslușită. Pe cînd intram în piața Fîntînii, cîteva gloanțe șuierară pe la urechile noastre, urmate de plesniturile unei arme automate: asediatorii aveau mitraliere! Tîrîndu-ne pe burtă ajunserăm lîngă moș Boru.