Joanne Rowling - Harry Potter şi Prinţul Semipur

Doamna Cole se uită în gol, iar apoi îşi focaliză din nou privirea, cercetând cu atenţie hârtia goală pentru câteva clipe.

— Totul pare să fie în ordine, zise ea pe un ton calm, dându-i-o înapoi.

Apoi ochii i se opriră asupra unei sticle cu gin şi asupra a două pahare care nu fuseseră acolo cu câteva secunde mai înainte.

— Ăă… vreţi cumva un pahar cu gin? spuse ea cu o voce deosebit de rafinată.

— Desigur, vă mulţumesc, zise Dumbledore, zâmbind larg.

Cât de curând se dovedi că doamna Cole era obişnuită să bea gin. Turnă o cantitate substanţială în ambele pahare şi-l dădu pe gât pe al ei. Plescăi din buze nestingherită şi-i zâmbi pentru prima dată lui Dumbledore, care nu ezită să profite de ocazie.

— Mă întrebam dacă nu puteţi să-mi vorbiţi puţin despre Tom Cruplud. S-a născut aici, la orfelinat, nu-i aşa?

— Aşa e, spuse doamna Cole, turnându-şi încă un pahar de gin. Îmi amintesc perfect, pentru că abia mă angajasem. Ştiţi, era ajunul Anului Nou, ningea şi era un ger de crăpau pietrele. Urâtă noapte. A venit o fată aproape de vârsta mea, care a urcat clătinându-se treptele de la intrare. Mă rog, nu era prima. Am primit-o şi a născut cam o oră mai târziu. Iar după două ore părăsise lumea asta.

Doamna Cole dădu din cap cu importanţă şi mai luă o gură zdravănă de gin.

— A spus ceva înainte de a muri? întrebă Dumbledore. Ceva despre tatăl băiatului, de exemplu?

— Ei bine, să ştiţi că da, zise doamna Cole, care părea chiar bine dispusă, având paharul cu gin într-o mână şi un public interesat în faţa ei. Ţin minte că mi-a spus: „Sper să semene cu tatăl lui” şi recunosc că avea şi de ce să-şi dorească asta, pentru că ea nu era o frumuseţe. După aceea mi-a spus că avea să-l cheme Tomas, ca pe tatăl lui, !şi Dorlent ca pe tatăl ei. Da, ştiu, un nume tare ciudat, nu-i aşa? Ne-am gândit că poate lucra la circ… şi a mai zis că numele de familie al băiatului era Cruplud. A murit la scurt timp după aceea, fără să mai spună absolut nimic. Ei bine, l-am botezat aşa cum dorise. Săraca fată păruse să ţină foarte mult la asta, dar nu a venit să-l caute nici un Tom, nici un Dorlent, nici un alt Cruplud, nici vreo altă rudă, aşa că a rămas la orfelinat până-n ziua de azi.

Doamna Cole îşi mai turnă o doză zdravănă de gin, cu gesturi mecanice. Îi apăruseră două pete rozalii în obraji. Apoi zise:

— E un băiat ciudat.

— Da, spuse Dumbledore. Mă aşteptam să fie aşa.

— Şi pe când era bebeluş era ciudat. Ştiţi, abia dacă a plâns. Şi apoi, când a mai crescut, a devenit… straniu.

— În ce sens „straniu”? întrebă Dumbledore cu blândeţe.

— Păi…

Dar doamna Cole se opri brusc, aruncându-i o privire cercetătoare lui Dumbledore peste paharul ei cu gin, fără să pară deloc ameţită sau confuză.

— Spuneţi că are oricum un loc asigurat la şcoala dumneavoastră?

— Întocmai, zise Dumbledore.

— Şi orice v-aş spune nu ar schimba cu nimic asta?

— Exact, zise Dumbledore.

— O să-l luaţi cu dumneavoastră, orice ar fi?

— Negreşit, spuse Dumbledore pe un ton grav.

Doamna Cole îl privi printre gene, ca şi cum ar fi încercat sa decidă dacă să aibă sau nu încredere în el. Păru să decidă să o facă, pentru că zise pe nerăsuflate:

— Îi sperie pe ceilalţi copii.

— Vreţi să spuneţi că este violent? întrebă Dumbledore.

— Cam aşa ceva, răspunse doamna Cole, încruntându-se puţin, dar este foarte greu să-l prinzi cu mâţa-n sac. Au avut loc diverse incidente… neplăcute…

Dumbledore nu o grăbi, deşi Harry îşi dădu seama că ar fi vrut să afle mai multe. Femeia luă iar o gură de gin şi se îmbujoră şi mai tare.

— Incidentul cu iepurele lui Billy Stubbs. Mă rog, Tom a zis că nu a făcut-o el şi nu pot să-mi dau seama cum ar fi putut s-o facă, dar chiar şi aşa, iepurele nu avea cum să se spânzure singur de căprior, nu-i aşa?

— Înclin să cred că nu, spuse Dumbledore pe un ton calm.

— Dar pe cinstea mea că nu-mi dau seama cum ar fi putut Tom să ajungă până acolo. Tot ce ştiu este că se certase cu Billy cu o zi înainte. Şi apoi — doamna Cole luă iar o gură zdravănă de gin, udându-se puţin pe bărbie de data aceasta — în excursia de astă-vară… Ştiţi, o dată pe an îi ducem în excursie, la ţară sau la mare… ei bine, Amy Benson şi Dennis Bishop nu au mai fost niciodată întregi după aceea, dar tot ce-am reuşit să scoatem de la ei a fost că intraseră într-o peşteră cu Tom Cruplud. El a jurat că doar au explorat peştera, dar sigur s-a întâmplat ceva acolo, sunt convinsă de asta. Mă rog, au mai fost multe întâmplări ciudate.

Se uită din nou la Dumbledore, având privirea foarte limpede în ciuda roşeţei din obraji.

— Nu cred că o să regrete cineva că pleacă.

— Sunt sigur că vă daţi seama că n-o să-l ţinem acolo pentru totdeauna, zise Dumbledore. O să trebuiască să se întoarcă aici, cel puţin în fiecare vară.

— Ei, păi, nu-i un capăt de ţară, spuse doamna Cole, sughiţând uşor.

Se ridică şi Harry fu impresionat de faptul că nu se clătina deloc, chiar dacă nu mai rămăsese decât o treime de gin în sticlă.

— Bănuiesc că vreţi să vorbiţi cu el, nu-i aşa?

— Aşa este, chiar foarte mult, spuse Dumbledore, ridicându-se şi el.

Doamna Cole îl conduse afară din birou, urcând pe scara de piatră, strigând câteva instrucţiuni angajaţilor şi câteva mustrări copiilor. Harry observă că orfanii purtau cu toţii un fel de tunică gri. Păreau destul de bine îngrijiţi, dar nu încăpea îndoială că locul ca atare era sumbru pentru nişte copii.

— Am ajuns, zise doamna Cole, când ajunseră la al doilea etaj şi se opriră în faţa primei uşi de pe un culoar lung.

Bătu de două ori şi intră.

— Tom? Ai un vizitator. Dânsul este domnul Dumberton… pardon, Dunderbore. A venit să-ţi spună că… mă rog, îl las pe el să-ţi zică despre ce este vorba.

Harry şi cei doi Dumbledore intrară în cameră, iar doamna Cole ieşi, închizând uşa în urma ei. Era o cameră aproape goală, în afara unui şifonier vechi şi a unui pat metalic. Un băiat stătea pe pătura gri, cu picioarele întinse, ţinând în mână o carte.

Trăsăturile lui Tom Cruplud nu aveau nimic în comun cu familia Gaunt. Lui Merope i se îndeplinise ultima dorinţă: era leit tatăl său, în miniatură, cam înalt pentru unsprezece ani, brunet şi cu pielea albă. Îşi miji ochii, cercetând înfăţişarea excentrică a lui Dumbledore. Urmă un moment de tăcere.

— Îmi pare bine, Tom, spuse Dumbledore, înaintând şi întinzându-i mâna.

Băiatul ezită, apoi dădu mâna cu el. Dumbledore îşi trase un scaun incomod de lemn lângă Cruplud, astfel încât cei doi păreau să fie pacientul şi vizitatorul.

— Eu sunt domnul profesor Dumbledore.

— „Profesor”? repetă Cruplud neliniştit. Un fel de „doctor”? De ce aţi venit? V-a chemat ea ca să mă examinaţi?

Arăta spre uşa pe care tocmai ieşise doamna Cole.

— Nu, nicidecum, spuse Dumbledore, zâmbind.

— Nu vă cred, zise Cruplud. Vrea să mă vadă un doctor, nu-i aşa? Spuneţi-mi adevărul!

Rosti ultimele trei cuvinte cu o forţă uimitoare, care fu aproape şocantă. Era un ordin pe care se părea că-l dăduse de multe ori în trecut. Făcuse ochii mari şi se uita urât la Dumbledore, care nu avu nici o altă reacţie, ci doar zâmbi binevoitor în continuare. Câteva clipe mai târziu Cruplud încetă să se mai uite urât la el, deşi părea chiar mai circumspect decât înainte.