Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Cum adică? Tu consideri că ar trebui să publicăm totul despre descoperire și să ne spălăm pe mâini? Asta-i prea de tot! Dacă nouă puțin ne pasă ce se va întâmpla cu ea în viață, atunci celorlalți n-o să le pese nici atât.

— Nu te înfierbânta. Eu nu consider că trebuie s-o dăm publicității. Trebuie să muncim mai departe, să studiem toate posibilitățile. Așa face toată lumea. Dar și în cercetările noastre, și în proiecte și idei, și chiar în visurile noastre trebuie să ținem seama de faptul că, ceea ce se va alege din această descoperire, asta depinde, înainte de toate, de viața însăși, sau, exprimându-mă mai academic, de climatul social-politic din lume. Dacă climatul se va dezvolta într-o direcție favorabilă, o putem da publicității. Dacă nu, realizarea trebuie ascunsă sau chiar complet distrusă, așa cum prevede jurământul amintit. Nu stă în puterile noastre să salvăm omenirea, dar putem, totuși, să nu-i pricinuim un rău.

— Hm… Totul sună cam prea modest. După părerea mea, tu subapreciezi posibilitățile științei contemporane. În prezent există posibilitatea ca prin, apăsarea unui buton — sau a mai multor butoane — să se nimicească omenirea. De ce să nu apară și posibilitatea ca, prin apăsarea unui buton, să salvezi omenirea sau s-o ferești de calamități? Și de ce, la naiba, să nu stea această metodă la baza orientării căutărilor noastre?

Orientarea noastră este constructivă. E incomparabil mai greu să construiești un pod, decât să-l distrugi.

— Sunt de acord. Și totuși se construiesc poduri.

— Dar nimeni n-a construit încă un pod care să nu poată fi aruncat în aer.

Aici am ajuns amândoi într-un fel de impas scolastic.

Dar ce zici de el? În fond, mi-a expus cu claritate și logic toate îndoielile mele atât de vagi. Ele mă stăpâneau de multă vreme… Nici nu știu dacă trebuie să fiu mâhnit sau să mă bucur!”

„28 decembrie. A trecut un an din ziua când stăteam în mijlocul laboratorului nou utilat, pe generatorul de impulsuri încă nedespachetat și plănuiam o experiență nedeterminată. Numai un an? Dar timpul se măsoară prin evenimente și nu după rotațiile Pământului! Mi se pare că au trecut vreo zece ani. Nu numai pentru că s-au realizat multe, ci și pentru că am suferit mult. Am început să mă gândesc mai mult la viață, să-i înțeleg mai bine pe oameni. Chiar m-am și schimbat puțin — sper că în sensul cel bun. Și cu toate acestea, simt o oarecare insatisfacție. Oare fiindcă visez prea mult? Tot ce am plănuit, s-a înfăptuit. Dar s-a înfăptuit nu așa cum aș fi vrut, ci cu dificultăți, cu complicații teribile, cu dezamăgiri…

Tot așa se întâmplă și în viață. Omul nu visează niciodată cum să ajungă la dezamăgire sau să-și dea cu capul de piatră. Asta vine de la sine. În minte înțeleg lucrurile astea foarte bine. Totuși, nu — mă pot împăca cu această idee.

…Pe când sintetizam dublura nr. 3 (numit în viață Kraveț), speram în sinea mea că în „mașina-mamă” se va declanșa ceva și va ieși, într-adevăr, un cavaler neînfricat și fără pată! Dar nu s-a declanșat nimic. E reușit, nimic de zis, dar nu e cavaler. E lucid, precaut și judecă bine. Și apoi, de unde să iasă un cavaler? Doar nu din mine?

Sunt un tembel! Un tembel visător! Îmi fac mereu socoteli că natura o să mă scoată la liman, o să-mi pună chiar ea în mână „o metodă absolut sigură”. Dar ea n-o să mă scoată nicăieri și n-o să-mi pună nimic în mână. Ea nu dispune de o asemenea informație.

La naiba, oare, chiar nu se poate? Să aibă dreptate Krivoșein-Kraveț cel perfecționat de mine?

…Există o metodă de a salva lumea prin apăsarea unui buton. Ea e aplicabilă în cazul unui război termonuclear. Trebuie ascunse într-o mină adâncă câteva „mașini-mame” în care este înregistrată informația despre oameni și o mare rezervă de reactivi. Și dacă pe suprafața pârjolită a Pământului nu vor mai rămâne oameni, mașinile vor păstra informația și vor renaște omenirea. Oricum, e o rezolvare a situației.

Dar nici așa lucrurile n-o să iasă cum trebuie. Dacă lansezi în lume o asemenea metodă, ea va tulbura echilibrul stabilit și — mai știi? — va împinge omenirea într-un război nuclear. „Oamenii vor rămâne vii, bombele atomice nu sunt deci periculoase — ia să le tragem o papară! — o să gândească vreun politician veros. Problema Berlinului? Nu există Berlin! Problema Vietnamului? Nu există Vietnam! Cumpărați adăposturi atomice personale pentru sufletele voastre!”

Înseamnă că nici soluția asta „nu e bună”. Dar care „e bună”? Și oare există o asemenea soluție?”

Nopțile de iunie… Cât de scurte sunt și ce repede trec… De abia s-a stins la sud-vest asfințitul liliachiu și iată că spre sud-est, dincolo de Nipru, cerul se luminează din nou. Dar chiar și o noapte scurtă e totuși noapte. Ea exercită asupra oamenilor influența ei obișnuită; Locuitorii părții umbrite a planetei dorm. Dorm cetățenii orașului Dneprovsk. Dorm mulți dintre participanții la evenimentele descrise aici.

Matvei Appolonovici Onisimov doarme neliniștit. Multă vreme n-a reușit să adoarmă. A fumat, s-a răsucit în așternut, deranjându-și soția, și s-a gândit într-una la cele întâmplate. Obosind, a adormit până la urmă, și psihicul său extrem de surescitat i-a „servit” un vis năstrușnic. Se făcea că în cele trei parcuri ale orașului s-au descoperit trei cadavre. Moartea celor trei oameni a fost provocată de arme de foc. Expertul în probleme de medicină-legală, Zubato, fiindu-i lene să cerceteze fiecare asasinat în parte, a născocit o versiune ciudată, cum că toți trei au fost uciși cu o singură împușcătură, glonțul străpungându-i pe rând. Pentru a demonstra justețea punctului său de vedere, el a așezat cadavrele unul lângă altul, pe masa de marmură a sălii de disecție, în așa fel, încât orificiile făcute de gloanțe să coincidă.

Și Matvei Appolonovici, care de obicei avea vise numai în alb-negru, încețoșate ca un film uzat, de data aceasta a perceput totul în relief, colorat și cu mirosurile specifice. În fața lui zăceau trei Krivoșeini — imenși, goi, rozalii și mirosind a carne — și se uitau la el zâmbind fotogenic… Onisimov s-a înfuriat, a vrut să protesteze, dar s-a trezit Datorită visului, în capul lui a început să se contureze o pistă verosimilă. Probabil că acolo, în laborator, criminalii au încercat să fiarbă cadavrul lui Krivoșein! Cadavrul reprezintă totdeauna principala dovadă de vinovăție. Să-l ascunzi sau să-l îngropi e primejdios și nesigur. Poate fi oricând descoperit și identificat. Și atunci ei s-au apucat să fiarbă sau să descompună cadavrul într-o soluție specială. Și întrucât treaba aceasta nu e simplă, n-au ținut seama de ceva și au răsturnat rezervorul. De aceea cadavrul era încă cald, atunci când tehnicianul Prahov l-a descoperit în rezervor! Pe laborant l-a lovit rezervorul, iar celălalt complice, ăla care ieri se strâmba, schimonosindu-se în fața sa (un mistificator, circar sau având antrenament de mim — la asta se pricep, e clar!), a fugit. Și și-a asigurat un alibi. Cu ajutorul măștilor sale și al mimicii el putea să-l inducă în eroare și pe profesorul din Moscova. Iar actele lui nu sunt decât niște hârtii bine falsificate.