Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Chiar așa, o plăcere deosebită. În timp ce făceam aceste operațiuni discutam aproape în șoaptă cu proaspătul aspirant Kraveț. Ne simțeam ca niște falsificatori de bani, gata-gata să fie prinși. Își spunea cuvântul și respectul înnăscut al intelectualilor față de legi.

A doua zi, când ne-am dus la Hilobok, Viktor Kraveț ca să-și facă formele de practică, iar eu să-l rog să-l repartizeze pe acest student în laboratorul meu, nu ne prea simțeam la largul nostru. Mie, în afară de asta, mi-era teamă că Harri are să-l trimită la un alt laborator. Dar totul s-a terminat cu bine. În anul acesta au venit o groază de studenți la practică! Când i-am spus lui Hilobok că am să-i asigur studentului tot ce are nevoie pentru lucrarea de diplomă, el a încercat să-mi mai vâre încă doi pe gât.

Desigur că Harri și-a dat seama că semănăm.

— Nu cumva e o rudă, Valentin Vasilievici?

— Cum să vă spun… foarte îndepărtată. Un nepot de gradul trei.

— A-a, ei, atunci, e firesc! Desigur, desigur… Chipul lui exprima înțelegere și îngăduință față de sentimentele mele de rudă. Și… o să locuiască cu dumneata?

— Nu, de ce? O să stea la cămin…

— Da, da, desigur, e mai bine… După chipul lui Harri se vedea clar că relațiile mele cu Lena nu sunt o taină pentru el. Te înțeleg, Valentin Vasilievici, oh, ce bine te înțeleg!

Doamne, cât e de scârbos Hilobok, când spune „ah, ce bine te înțeleg!”

— Dar cum mai stai cu teza de doctorat, Harri Haritonovici? l-am întrebat eu, ca să schimb vorba.

— De doctorat? Hilobok mă privi cu suspiciune. Cum să-ți spun… Dar de ce te interesezi, Valentin Vasilievici? După câte știu, electronica analogică nu e domeniul dumitale.

— În momentul de față nici nu mai știu care e domeniul meu și care nu, Harri Haritonovici, am mărturisit eu cu toată sinceritatea.

— Ia te uită? Mă rog, asta e lăudabil… Dar eu n-am să susțin prea curând teza de doctorat. Mă distrag treburile de fiecare zi, rutina. N-am timp să studiez în mod creator, așa că dumneata, Valentin Vasilievici, ai să-ți susții înaintea mea disertația de candidat în științe, cât și teza de doctor. He-he…

Ne întorceam la laborator într-o dispoziție foarte proastă. Ne supăra duplicitatea. În laborator eram niște zei, dar când veneam în contact cu mediul înconjurător, începeam să trișăm, s-o încurcăm, să ne ferim. Ce o fi asta? Specificul creatorilor? Sau specificul realității? Sau poate specificul caracterelor noastre?

— La urma urmelor, nu eu am inventat sistemul de chitanțe pentru om: buletinele de identitate, vizele, chestionarele, adeverințele, legitimațiile, am spus eu. Fără hârtiile astea nu faci două parale. Cu hârtii ești om.

Viktor Kraveț nu spuse nimic”.

„20 decembrie. În sfârșit, începe munca în comun!

— Tu nu crezi că am cam sărit peste cal cu jurământul nostru?

— ?!

— Ei, nu cu tot jurământul, ci doar cu punctul acela sacramental.

— „… să utilizăm descoperirea în folosul oamenilor cu o deplină siguranță?”

— Exact. Noi am realizat până acum patru metode: sinteza informației despre om, sinteza iepurilor de casă cu rectificări și fără, sinteza circuitelor electronice și sinteza omului cu rectificări. Oferă măcar una din aceste metode o garanție absolută a utilității?

— M-m… nu. Dar ultima metodă permite în principiu…

— … să creezi „cavaleri neînfricați” și fără pată, cavaleri ai Crucii Sfântului Gheorghe și luptători înflăcărați?

— Să ne exprimăm mai simplu: oameni buni. Ești împotrivă?

— Deocamdată noi nu votăm, ci discutăm. Și mie mi se pare că această idee se bazează — bineînțeles, te rog să mă scuzi — pe reprezentări foarte idioate despre așa-numiții „oameni buni”. Nu există oameni „buni” și oameni „răi” din punct de vedere abstract. Fiecare om este bun într-o privință și rău în alta. Aici nu există criterii obiective. De aceea, tocmai de aceea, adevărații cavaleri neînfricați și fără pată aveau mult mai mulți dușmani decât oricine. Pentru toată lumea e bun numai egoistul deștept și cam josnic, care pentru atingerea scopurilor sale se străduiește să se pună bine cu toți. Există, e adevărat, un criteriu „cvasiobiectiv”: E bun cel pe care-l susține majoritatea. Ești de acord să punem un asemenea criteriu la baza metodei?

— M… M. Lasă-mă să mă mai gândesc.

— Merită oare? Dacă eu m-am și gândit la această problemă, înseamnă că ai să ajungi la același rezultat… (Ia te uită!) Criteriul acesta nu e bun. Dacă ne gândim, de-a lungul veacurilor dreptatea n-a fost întotdeauna de partea majorității… Mai există încă două criterii: „e bine ceea ce consider eu că e bine” (sau cel pe care eu îl consider bun), și „e bine ceea ce e bine pentru mine”. Noi, ca și majoritatea zdrobitoare a oamenilor ce se îngrijesc prin natura profesiunii lor de bunăstarea și fericirea oamenilor, ne-am condus după ambele criterii. Numai că, din naivitate, am crezut că ne conducem după cel dintâi, și l-am și considerat drept un criteriu obiectiv…

— Ei, aici cred că exagerezi!

— Nu exagerez de loc! N-am să amintesc de nefericita dublură, pe nume Adam. Dar și atunci când m-ai sintetizat pe mine, ai avut grijă tot timpul să mă simt bine (mai exact „bine” după părerea ta) și să-ți fie și ție bine. Oare nu-i așa? Dar acest criteriu e subiectiv, și alți oameni…

— … cu ajutorul acestei metode vor face ceea ce e bine după părerea lor și pentru ei. Nu?

— Exact.

— M-da… Să zicem că e așa. Prin urmare, trebuie căutate în continuare metode de sinteză și transformare a informației în om.

— Nu știu.

— Am să-ți spun eu de ce metodă e nevoie. „Mașina-mamă” trebuie transformată într-un agregat de elaborare neîntreruptă a „binelui” cu o productivitate… hai, să zicem, de un milion și jumătate de fapte bune pe secundă. Și totodată s-o facem să devoreze faptele rele cu aceeași productivitate. De fapt, un milion și jumătate reprezintă doar o picătură în ocean. Pe Pământ trăiesc trei miliarde și jumătate de oameni și fiecare din ei comite în fiecare zi câteva zeci de fapte, dintre care niciuna nu este neutră.

Și apoi mai trebuie inventată metoda repartizării uniforme a acestei — hm! — producții pe suprafața pământului. Într-un cuvânt, trebuie să iasă ceva în genul unei prășitori-secerători-culegători cu magnetroni, din cărămidă nearsă…

— Mă iei peste picior?

— Da. Calc în picioare acest vis mare, altfel ne va duce dracu știe unde.

— Consideri că eu?…

— Nu. Nu consider că ai lucrat grăbit. Ar părea straniu dacă cu aș socoti așa. Dar trebuie să înțelegi că din punct de vedere subiectiv tu visai și proiectai, dar din punct de vedere obiectiv făceai numai ceea ce puteai, ceea ce permiteau posibilitățile descoperirii. Și în asta constă toată problema! Trebuie să-ți pui de acord ideile, planurile, cu posibilitățile pe care ți le oferă munca. Dar tu aveai de gând să opui o mașinărie oarecare celor o sută de miliarde de diferite fapte zilnice ale omenirii. Tocmai ele, aceste o sută de miliarde, plus nenumăratele miliarde de fapte din trecut, determină procesele sociale de pe Pământ, binele și răul inclus în ele. Toată știința nu e capabilă să țină piept acestor procese puternice, acestei avalanșe de fapte și acțiuni. În primul rând pentru că chestiunile științifice reprezintă doar o mică parte a problemelor lumii, iar în al doilea rând, pentru că asta nu intră în domeniul ei. Știința nu elaborează nici binele, nici răul. Ea elaborează o nouă informație și oferă posibilități noi. Atât. Iar aplicarea acestei informații și utilizarea posibilităților sunt determinate de procesele și forțele sociale amintite. Și noi oferim oamenilor doar noi posibilități de a produce oameni asemenea lor, iar ei sunt liberi să utilizeze aceste posibilității spre binele lor, spre nenorocirea lor, sau să nu le folosească de loc.