Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Eu tăceam. Valerka izbucni în râs.

— Depinde cum privești lucrurile, Lenocika! Mașinile au tot atâtea motive să creadă că oamenii le satisfac cerințele lor. Dacă eu aș fi, de exemplu, mașina electronică „Ural-4”, n-aș avea nici un fel de pretenții față de oameni. Trăiești într-o încăpere luminoasă cu aer condiționat, curent continuu și alternativ — echivalentul apei calde și reci, ca să spunem așa — și pe deasupra servitori în halate albe se agită în jurul tău, îndeplinindu-ți fiecare capriciu, despre tine scriu ziarele:… Iar munca nu este murdară. Cornuți curentul, transmiți impulsurile… Ce mai, să tot trăiești!

— Eu nu spun nimic! rosti vecinul pentru ultima oară, apoi se îndreptă și strigă cât îl ținea gura ceva porcos.

Șeful de sală și câțiva ospătari se repeziră de îndată la el.

— Ei și ce dacă sunt beat? strigă el, în timp ce era târât pe brațe spre ieșire. Beau pe banii mei, câștigați de mine. Să furi e tot un fel de a munci…

— Iată-l, obiectul grijilor noastre, în toată splendoarea lui! Valerka strâmbă din buzele-i subțiri. Un demn urmaș al acelui pierde-vară care la chef striga: „Omul — ce mândru sună acest cuvânt!” Iată că nu mai sună… Ei, ce zici, Valka? Se întoarse el către mine. Transferă-te, apucă-te de treabă în această problemă și atunci ai să lași și tu ceva posterității. Mașini-uzine raționale, creiere electronice active și atotputernice, iar în ele ideile tale, creația ta, tot ce avem mai bun în noi… Pricepi? Omul-creator, asta, deocamdată, mai sună frumos. Și ceea ce avem mai bun va rămâne și va continua să se dezvolte chiar și atunci când semianalfabeta baba Natura se va compromite definitiv cu „homo sapiens” al ei!

— Dar e înfricoșător ceea ce spui! exclamă Lena indignată. Parcă ai fi… un robot. Dumneata, pur și simplu, nu iubești oamenii!

Valerka Ivanov îi aruncă o privire blândă și protectoare.

— Dar noi nu ne certăm, Lena. Eu doar vă explic cum stau lucrurile.

Asta era prea de tot. Lena se îmbufnă și nu mai rosti nici un cuvânt. Nici eu nu i-am răspuns nimic. Tăcerea devenea jenantă. Am chemat ospătarul și am achitat consumația. Am ieșit cu toții pe bulevardul Marx, chiar în miezul acestui „Broadway al Dneprovsk-ului”.

Oamenii, plimbându-se, defilau prin fața noastră.

Deodată Valerka mă apucă strâns de braț.

— Valea, tu auzi? Vezi?

La început n-am înțeles ce trebuie să aud și să văd.

Pe lângă noi treceau un tânăr cu o tânără, amândoi în pulovere groase, cu aceleași pieptănături. Flăcăul avea atârnat de gât un tranzistor zgomotos, montat într-o cutie galbenă de sidef, cu silueta unei rachete deasupra. Sunetele curate ale saxofonului și cele sincopate ale trompetelor acopereau totul în jur… Aș fi recunoscut sunetul acestui tranzistor dintre sute de mărci de radioreceptoare cu tuburi și cu tranzistoare, așa cum o mamă recunoaște glăsciorul copilului său în vacarmul din grădinița de copii. „Amplificatorul de bandă largă cu atenuare de zgomote”, montat în el, era invenția mea și a lui Valerka.

Flăcăul o ținea de gât pe prietena sa și privea lumea cu ochii unui pavian satisfăcut. Genunchii feței parcă se îndoiau sub greutatea brațului său, parcă tresăreau în ritmul muzicii.

— Înseamnă că l-au lansat în fabricația de serie, am tras eu concluzia. Putem cere uzinei drepturi de autor… Ei, tinere, cât ai dat pe tranzistor?

— Cincizeci de ruble, răspunse mândru flăcăul.

— Vezi! Cincizeci de ruble, când de fapt el costa patruzeci și cinci. Prețul e majorat, evident. Pentru calitatea sunetului. Trebuie să te bucuri!

— Să mă bucur? Bucură-te tu! Ai spus adineauri că e înfricoșător… (De fapt, asta i-o spusese Lena, nu eu.) Mai bine înfricoșător decât așa ceva!

M-da… Cândva ne adânciserăm în fizica cuantică și am fost uimiți de ambiguitatea de neînțeles „și undă și particulă”, a electronului. Studiam teoria și tehnologia semiconductoarelor, ne însușeam cele mai subtile procedee ale tehnicii de laborator. Aparatele cu semiconductoare reprezentau pe atunci viitorul electronicii. Despre ele scriau cei care se ocupau cu popularizarea științei. Despre ele visau inginerii. Multe dorințe se ascundeau în aceste visuri. O parte din ele s-au înfăptuit. Restul a fost înlăturat de progresul tehnic. Dar că tranzistoarele vor face cândva parte din toaleta modernistă a papițoilor de pe bulevard, la asta n-a visat nimeni.

Și cât de mult ne-am zbătut cu Valerka să rezolvăm problema zgomotelor! Cert e că electronii se răspândesc în cristalul semiconductorului ca particulele de vopsea în apă, la fel de haotic și fără sens, într-o „mișcare browniană”. Din această cauză, în cască sau în difuzor, se aude un zgomot asemănător cu fâșâitul unui ac de patefon sau cu vuietul îndepărtat al valurilor mării. Într-un cuvânt, o întreagă poveste… Asta a fost prima mea invenție. Ca o muzică triumfală a sunat pentru mine fraza oficială din cererea către Comitetul de stat pentru invenții al U.R.S.S.: „Anexând la aceasta actele enumerate mai jos, vă rugăm să eliberați brevetul pentru invenția denumită…”

Ei bine, cineva a trăit bucuria cunoașterii, a ars în focul unor căutări creatoare, și-a încercat norocul de inginer… Dar ce-i pasă de toate astea sărmanului papițoi? El nu s-a ales cu nimic din aceste bucurii. Nu-i rămâne decât să depună biștarii munciți din greu, să apese pe clape, să rotească butonul și apoi… n-are decât să umble cu tranzistorul de gât…

L-am condus pe Valerka până la hotel.

— Deci cum rămâne? m-a întrebat el, dându-mi mâna.

— Trebuie să mă mai gândesc, Vaier.

— Să te gândești?! Lena mă privi mânioasă. Trebuie să te mai gândești?!

E o ființă nestăpânită această Lena. Nu putea să tacă…

Dar mai amuzant e faptul că Valerka nici nu m-a întrebat cu ce mă ocup, atât de sigur era că la Institutul de sistemologie nu poate exista nimic interesant și că trebuie să mă transfer imediat la el.

De, merită să mă gândesc…”

„27 octombrie. Mi-a telefonat Valerka Ivanov.

— Te-ai gândit?

— Încă nu.

— Ah, femeile astea! Eu te înțeleg, desigur… Hotărăște-te, Valea! O să lucrăm împreună. Am să-ți telefonez mâine înainte de plecare. Bine?

…Dacă atunci, în martie, când complexul meu abia începuse să se autoproiecteze și să se autoconstruiască, aș fi avut experiență și aș fi stat să analizez căile posibile de dezvoltare, totul s-ar fi îndreptat spre sinteza blocurilor microelectrice, pentru că acesta era singurul lucru pe care-l puteam înțelege. Acum aș fi fost în avans față de Valerka. Munca s-ar fi îndreptat spre alte făgașuri și nici mie, nici altuia nu ne-ar fi trecut prin minte că, cu acest prilej, s-a pierdut metoda sintezei organismelor vii.

Dar această metodă nu s-a pierdut…

Cât era de plăcut ca printr-un simplu efort al gândirii să construiești în rezervor aceste plăcuțe cu microcircuite! Dacă l-am combina acest „Poem” al lui cu invenția mea — „mașina-mamă” — am merge la sigur. De fapt, „mașina-mamă” este deja „mașina-uzină” de care vorbea el. Și în această privință sunt la înălțime. Însă nu-i târziu s-o cotesc…

Astfel de lucrări pot, într-adevăr, să ducă la crearea unei lumi a mașinilor independente de oameni. Nu roboți, ci tot felul de mașini care să se completeze unele pe altele. Să fie asta continuarea naturală a evoluției? Dacă privești dinafară lucrurile, nu pare nimic înfricoșător. Pe Pământ au existat sisteme albuminoide și pe baza informațională a acestora s-au dezvoltat sistemele electronice. Evoluția continuă…