Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Secretara Ninocika s-a apropiat să-mi taie calea cu o viteză pe care ar invidia-o până și portarul Lev Iașin.

— Nu-nu-nu, tovarășe Krivoșein, nu se poate. Arkadi Arkadievici se pregătește pentru un congres în Noua Zeelandă. Știți ce pățesc, dacă las pe cineva să intre! Nu primește pe nimeni. Nu vedeți?

Într-adevăr, în anticameră erau mulți colaboratori și oameni veniți în delegație. Toți m-au privit chiorâș. Am rămas să aștept, fără mari speranțe de succes. Doar așa. Dacă alții așteaptă, am să aștept și eu. Ca să nu mă rup de colectiv. Tâmpită situație!

Oamenii continuară să vină. Fețele tuturor erau posomorâte, lipsite de frumusețe. Nimeni nu vorbea.

Cu cât se adunau mai mulți oameni în anticameră, cu atât mai puțin importantă, mai neînsemnată mi se părea chestiunea mea. Deodată îmi trecu prin minte gândul că mostrele mele erau doar măsurate, dar nu și încercate, că s-ar putea ca Azarov, cuprins de zel, să înceapă să-mi demonstreze că lucrările tehnologice de electronică nu sunt de profilul nostru. Și, în general, de ce mă bag? Mai am un an și ceva la dispoziție. Asta îmi trebuie mie, ca Hilobok să mă bârfească din nou?

Tocmai atunci apăru Hilobok în ușă, cu un aer grăbit. Am ocupat la timp o poziție favorabilă și m-am strecurat pe urmele lui în cabinet.

— Arkadi Arkadievici, aș vrea să…

— Nu, nu, nu, Valentin… e-e… Vasilievici, se încruntă Azarov, luând din mâinile lui Harri niște hârtii. Nu pot! Nu pot nicicum. Nu mi-a ieșit încă viza, trebuie să recitesc referatul după dactilografiere… Adresează-te cu problema dumitale lui Ippolit Illarionovici. El are să-mi țină locul luna aceasta, sau lui Harri Haritonovici. La urma urmelor, nu sunt numai eu pe lumea asta!

Deci asta era. Omul pleacă în Noua Zeelandă, ce să mai discutăm! La un congres… Ce mi-a mai venit să-l trag de mânecă! E caraghios. N-am decât să-mi văd de treabă, până când o să mi se ceară socoteală.

Într-o bună zi, din cauza acestei probleme, se vor întrerupe ședințele guvernului… Da, dar de ce trebuie să se întâmple asta într-o bună zi?…

Nu vor întrerupe ședința, nu-ți fie teamă. O să te asculte funcționari de mâna a doua, care nu se vor hazarda niciodată să întreprindă ceva pe răspunderea lor, oameni la fel de slabi ca și tine.

Ești slab. Slab, și gata! Trebuia să-i vorbești, dacă tot te hotărâseși. Dar n-ai putut. Te-ai scuzat cu o voce grețoasă și ai plecat din cabinet. Da, să atragi atenția lui Azarov, care se grăbește să plece peste Ocean, asupra lucrării tale, nu e o chestiune atât de simplă ca o comandă transmisă „mașinii-mamă”.

Și totuși parcă ceva nu e în regulă…”

„25 octombrie. Iată, însă, că lucrurile merg bine! Ne-a vizitat orașul un mare specialist în domeniul microelectronicii, candidat în științe tehnice, viitorul doctor în științe Valeri Ivanov. Mi-a telefonat astăzi. Am să mă întâlnesc cu el mâine seară la opt, la restaurantul „Dinamo”. Ținuta corespunzătoare. N-ar fi exclus să fie de față și reprezentante ale sexului frumos.

Valerka Ivanov! Cu el toceam lecțiile de organizare a producției, jucam tot felul de jocuri ca să ne mai treacă timpul, stăteam în aceeași cameră la cămin, plecam împreună la practică și la seratele organizate de Institutul de bibliotecari! Valerka Ivanov, fostul meu șef și coautor la două invenții, omul discuțiilor aprinse și al ideilor îndrăznețe! Valerka Ivanov, cel cu care am lucrat cot la cot, umăr la umăr, cinci ani de zile! Sunt bucuros.

„Ascultă, Valerka, am să-i spun eu, lasă baltă microelectronica ta și vino înapoi. E o treabă aci!”

N-are decât să fie și șeful laboratorului. Dacă tot e candidat în științe. Eu sunt de acord. Știe să muncească.

Ei, să vedem cum gândește el după scurgerea unui an?”

„26 octombrie, noaptea. În viață, nimic nu trece în zadar.

De la prima privire mi-am dat seama că din fosta afinitate sufletească dintre mine și Valerka Ivanov nu a mai rămas nimic. Și nu din cauza unui an de despărțire. Nu. Între noi s-a strecurat, ca un zid, ticăloșia de atunci a lui Harri. Nici Valerka Ivanov, nici eu nu avem nici o vină. Dar ne-am trezit, cum s-ar spune, în tabere diferite. El, care și-a dat demisia, plin de mândrie și a trântit ușa după el, parcă are mai multă dreptate decât mine, care am rămas și n-am împărțit cu el această amară mândrie. De aceea, întreaga seară între noi a plutit o ușoară, dar inevitabilă jenă, o amărăciune, că n-am fost în stare, în trecut, să învingem acea ticăloșie. Acum parcă aveam mai puțină încredere unul în altul… Bine că am luat-o cu mine pe Lena. Ea a înfrumusețat întâlnirea noastră.

Discuția cu el a fost interesantă și merită să fie redată.

Ne-am întâlnit la orele 20. În fața mea ședea un domn din Capitală. Haină de import, de culoare gri, cu carouri mărunte, fără revere, o cămașă albă puternic apretată, pe nasul drept ochelari de formă hexagonală, părul negru tuns scurt. Dar fața lui trasă mi-a adus aminte de blocada Leningradului.

Nici Lena nu m-a dezamăgit. În timp ce traversam restaurantul toată lumea întorcea capul după ea. Numai eu am venit ca un golan, cu o cămașă în carouri și pantaloni cenușii nu prea șifonați. Cele două dubluri îmi sărăciseră în mod simțitor garderoba.

Așteptând să ni se servească masa, ne examinam cu plăcere și satisfacție unul pe altul.

— Ei, rupse tăcerea Valerka Ivanov, dă-i drumul, spune ceva.

— Mă uit la tine. Ai o mutră cam asimetrică

— Simetria este un semn al contemporaneității… E din cauza dinților. Își pipăi îngrijorat fața. M-a tras în tren.

— Lasă-mă să-ți trag una, o să-ți treacă imediat.

— Mulțumesc. Mai bine să-i tragem cu coniac…

Era „încălzirea” noastră obișnuită, dinaintea unei discuții interesante.

Ni s-a adus coniac și vin pentru Lena. Am băut, ne-am potolit puțin pofta de mâncare cu nisetru în aspic și ne-am fixat din nou privirile unul asupra altuia, în așteptare. În preajma noastră era un chef mare. Un bărbat corpolent, în capul unei mese lungi, ținea un toast „pentru știința umană” (se vedea că sărbătoreau susținerea unei disertații). La o măsuță vecină, un bărbat singuratic, băut, amenința cu degetul carafa cu vodcă, mormăind:

— Eu nu spun nimic… Nu spun nimic! Îl apăsa, pesemne, o taină.

— Ascultă, Valka…!

— Ascultă, Valerka…!

Ne-am uitat unul la altul, nehotărâți.

— Bine, dă-i drumul. Tu întâi, i-am spus eu.

— Ascultă, Valka! Ochii lui Valerka Ivanov căpătară o strălucire pătimașă în dosul lentilelor. Lasă baltă acest… eee… sistemologia asta a ta și vino la noi. Am să-ți aranjez eu transferul. Dacă-ai ști ce chestii realizăm noi acum! Un complex microelectronic — o mașină care face mașini, pricepi?

— Circuite fixe?

— A, ce circuite fixe, asta e o etapă depășită! Raze electronice și cu plasmă, plus electrofotografie, plus iradierea catodică a peliculelor, plus… Într-un cuvânt, ideea e următoarea: Circuitele mașinii electronice se imprimă prin fascicule de electroni și ioni, ca o imagine pe ecranul televizorului și gata. Schema e gata. Densitatea elementelor e aceeași ca în creierul omenesc, pricepi?

— Și din toate astea, practic, ce există la ora asta?

— Vezi, cum să-ți spun… El ridică din sprâncene. Dacă ar exista ceva, de ce te-aș mai fi chemat? O să realizăm totul împreună în termenele stabilite.

(Desigur, eu trebuie să las baltă sistemologia și să mă duc după el! Doar n-o să vină el după mine… Se înțelege! Așa a fost întotdeauna.)