Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Dar americanii?

— Se străduiesc și ei. Chestiunea e, cine va reuși întâi. Lucrăm din plin. Eu am înaintat până acum douăsprezece comunicări, pricepi?

— Bine, dar care-i scopul?

— Foarte simplu. Vrem să aducem producția de mașini de calcul la nivelul producției de masă și la prețul de cost al ziarelor. Știi ce denumire codificată i-am dat temei? „Poem”. Și este, într-adevăr, un poem tehnologic! Datorită băuturii nasul lui Valerka devenise lucios. Se străduia din răsputeri să mă convingă și, probabil, nu se îndoia de succes. Eu am fost totdeauna ușor de convins. O uzină de mașini de calcul, care au dimensiunile ceva mai mari decât cele ale unui televizor, îți imaginezi? Mașina-uzină primește prin teleimprimator programări tehnice pentru noi mașini, recalculează datele din scheme, codifică calculul prin impulsuri electrice, iar acestea iradiază ecranul și imprimă schema. Douăzeci de secunde și mașina e gata. E o foiță pe care încape întregul complex electronic care în prezent ocupă o sală întreagă. Îți dai seama? Foița se trimite în plic beneficiarului, el o introduce în dispozitivul de execuție… Ei, să zicem, în tabloul de comandă al unei uzine chimice, în sistemul de comandă al semafoarelor orașului, în automobil, oriunde și tot ce omul executa înainte vreme încet, greoi, cu greșeli, acum se îndeplinește cu o precizie electronică de către o inteligentă foaie microelectronică! Înțelegi?

Lena îl privea pe Valerka cu admirație. Într-adevăr, tabloul era atât de strălucit, încât eu n-am înțeles dintr-odată, dacă era vorba sau nu de aceleași circuite imprimate pe peliculă pe care eu le realizasem de curând în rezervorul „mașinii-mamă”. E adevărat, erau ceva mai simple, dar în principiu se pot face și foițe-mașini „inteligente”.

— Dar de ce tocmai vid și diverse radiații? De ce nu chimie… Probabil că se poate și așa?

— Chimie… Eu personal, de pe vremea când docentul Varfolomeev organiza „examene ca în noaptea Sf. Bartolomeu” nu prea iubesc chimia. (Asta a spus-o pentru Lena. Ea a apreciat calamburul și a râs.) Dar dacă tu ai idei cu privire la microelectronica chimică, dă-i drumul. Eu sunt „pentru”. Ai să mergi pe direcția asta. La urma urmelor, nu e important cum faci. Important e să faci! Și atunci… Atunci poți să te desfășori! El se lăsă visător pe spătarul scaunului. Judecă și tu, de ce să-i dai mașinii-uzine sarcini cu privire la circuite? E o muncă inutilă. Ei trebuie să-i comunici doar informația despre problemă. Nu uita că acum în producție, în viață, în transporturi, în apărare, pretutindeni lucrează mașini. Ce rost are să transformi impulsurile lor în vorbire omenească, dacă, pe urmă, ea va trebui transformată din nou în impulsuri! Îți imaginezi? Mașinile-uzine primesc prin radio, de la mașinile subordonate, informația din sfera producției, planificării, desfacerii producției, transporturilor… De peste tot, chiar și despre starea vremii, perspectivele recoltei, cerințele oamenilor. Ele prelucrează singure totul transpunând rezultatul în circuite pe care apoi le distribuie…

— Recomandări microelectronice?

— Directive, dragul meu! Nu-i vorba de recomandări. Sunt circuite electronice de dirijare, fundamentate matematic. Cum s-ar spune, reflexele producției. Cu matematica nu te poți pune!

Am băut din nou.

— Ei, Valerka, am spus eu, dacă ai să realizezi această idee, faima ta va fi atât de mare, încât portretele tale vor fi tipărite până și pe hârtia de toaletă!

— Și ale tale, adăugă el cu mărinimie. O să ne mândrim amândoi.

— Dar, Valerii, spuse Lena, s-ar părea că în complexul dumitale nu e loc pentru om. Cum vine asta?

— Lena, dumneata doar ești inginer… spuse Valerka Ivanov cu îngăduință, mișcându-și sprâncenele. Haideți să analizăm acest obiect, omul adică, inginerește. Ce nevoie are el să aibă loc acolo? Poate omul să recepționeze semnalele-radio, ultra și infrasunetele, razele calorice, ultraviolete și roentgen, radiațiile? Suportă el vidul, presiunea de sute de atmosfere a gazelor, mediul otrăvitor, suprasolicitări de sute de ori mai mari decât gravitația terestră, vibrațiile de rezonanță, frigul heliului lichid? Poate el zbura cu viteza proiectilului, să se scufunde în fundul oceanului sau în metalul topit? Poate el, în fracțiuni de secundă, să se dumirească asupra interacțiunii a zeci — măcar a zece! — factori?

— El reușește să facă toate astea cu ajutorul mașinilor, pleda Lena în apărarea oamenilor.

— Da, dar mașinile pot face asta și fără ajutorul lui! Iată că în asprul nostru secol atomo-electronic, omului nu-i rămâne altceva decât să apese pe butoane. Dar tocmai aceste operații sunt cel mai ușor de automatizat. Doar știți foarte bine că în tehnica modernă omul este veriga cea mai puțin sigură. Nu degeaba se pun peste tot siguranțe, sisteme de blocare și alte mijloace de protecție.

— Eu nu spun nimic! exclamă amenințător bețivul de la masa de alături.

— Dar omul poate fi, probabil, perfecționat, am îndrăznit eu.

— Perfecționat? Mă faci să râd! E ca și cum ai perfecționa locomotivele cu abur, în loc să le înlocuiești cu locomotive Diesel sau locomotive electrice. Însuși principiul fizic care stă la baza omului e defectuos. Reacțiile de ioni în soluții, procesul metabolic… Uită-te în jurul tău, el făcu un gest larg cu mâna spre sală, acest blestemat proces metabolic le răpește oamenilor toate forțele!

M-am uitat împrejur. La masa cea mare chefliii îl sărutau cu foc pe noul candidat în științe, un tânăr chel, istovit de muncă și roșu de emoții. Alături de el soția sa strălucea de fericire. În vecinătatea lor se hrăneau tacticos doisprezece turiști străini. Deasupra meselor plutea fumul și gălăgia. Pe podium, un saxofonist aplecat pe spate indecent, cu burta scoasă înainte, executa un solo cu variațiuni. Trompetele îl acompaniau în surdină, iar bateristul parcă ar fi vrut să-și sară din piele. Orchestra executa un cântec popular stilizat în ritm de twist. Lângă podium, fără să se miște din loc, perechile se agitau, cu toate părțile corpului în mișcare.

— Eu nu spun nimic! exclamă vecinul nostru, privind fix carafa goală.

— Da fapt, unica însușire a omului este universalitatea lui, remarcă cu îngăduință Valerka Ivanov. El poate să facă multe, deși deseori destul de prost. Dar universalitatea este un produs al complexității, iar complexitatea un factor cantitativ. Vom învăța să facem cu ajutorul fasciculelor electronicoionice mașini de o complexitate de zeci de miliarde de elemente, și gata. Cu asta s-a terminat cu oamenii.

— Cum adică s-a terminat! întrebă Lena alarmată.

— N-o să se întâmple nici un fel de grozăvii. Nu trebuie să ne speriem. Pur și simplu, va interveni o situație — în liniște, decent și pe neobservate — când mașinile vor putea să se lipsească de oameni. Desigur, mașinile, cinstind memoria creatorilor lor, vor fi binevoitoare și față de oameni. Vor satisface cerințele banale ale acestora în ce privește metabolismul. Pe cei mai mulți dintre oameni asta îi va mulțumi probabil. În vanitatea lor de nezdruncinat, vor socoti chiar că mașinile îi slujesc pe ei. Dar pentru mașini asta va fi ceva în genul unui reflex necondiționat secundar, al unei obișnuințe ereditare. E posibil însă ca mașinilor să nu le rămână astfel de obișnuințe, pentru că fundamentul mașinii este caracterul ei rațional…

— Între noi fie vorba, în prezent mașinile raționale ne slujesc! îl întrerupse Lena înfierbântată. Ele satisfac necesitățile noastre, nu-i așa?