Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Merită să mai țin seama de încă o calitate a propriei rațiuni: cu cât se apropie moartea, gândurile și raționamentele lucide sunt înlocuite de visuri, de jocul imaginației și al simțurilor. Lucrul acesta nu e bun la nimic. Înclinația spre visare mi-a jucat deja o festă. Prin urmare, cum se lasă seara, trebuie s-o șterg din laborator. Fie că noua mea dublură să iasă lucid, isteț și echilibrat!”

„17 noiembrie. E a treia săptămână de când exersez cu „mașina-mamă” perfecționarea mea. Simt mereu dorința să-i ordon mașinii prin „coiful lui Monomah”: „Hai, dă-i drumul! „ca să văd ce se întâmplă. Dar nu. E vorba de un om! Întâi lasă mașina să-și apropie toate gândurile, reprezentările, dorințele mele. Să înțeleagă ce vreau eu”.

„25 noiembrie, seara. Zăpada cade cu fulgi mari peste globurile albe ale felinarelor. Cade, cade mereu, ca și cum ar vrea să-și depășească norma… Din nou, prin fața casei trece fetița aceea în cârji, întorcându-se de la școală. Probabil că a avut poliomielită. N-o mai duc picioarele.

De fiecare dată când o văd, cu ghiozdanul ei mare pe umerii ascuțiți, cât de stângaci își mișcă cârjele, cum se sprijină greoi în ele, mi-e rușine. Mi-e rușine că sunt sănătos ca un taur. Mi-e rușine că eu, om inteligent și instruit, nu pot s-o ajut cu nimic. Mi-e rușine că în viață există atâta nedreptate lipsită de sens.

Copiii nu trebuie să umble în cârjii. Cât mai valorează toată știința și tehnica din lume, dacă copiii umblă în cârjii?

Nu cumva fac și de data asta altceva? Altceva decât ceea ce le trebuie oamenilor? Acestei fetițe, de pildă, descoperirea mea n-o să-i fie de nici un folos.

…În curând se împlinește o lună de când, după ce am alcătuit în prealabil un program la ce să mă gândesc, am pătruns în camera informațională, mi-am fixat pe corp traductorii, mi-am pus „coiful lui Monomah”, mă gândesc, vorbesc cu voce tare. Uneori mă cuprinde îndoiala. Dar dacă în „mașina-mamă” lucrurile se petrec din nou altfel de cum trebuie? La naiba, nu există nici un control! Și mi-e frică. Mi-e atât de frică, încât s-ar putea ca acest sentiment să aibă influență asupra caracterului viitoarei dubluri…”

Următoarea însemnare în jurnal era făcută cu creionul.

„4 decembrie. Iată, deci… Conform ideii; ar trebui să jubilez. Am reușit. Dar nu pot, n-am nici putere, nici gânduri, nici emoții. Am obosit. Oh, cât sunt de obosit! Mi-e lene să-mi caut până și stiloul.

Mașina a ținut seama, în linii mari, de dorințele mele cu privire la înfățișarea exterioară. Câte ceva am mai îndreptat și eu în procesul sintezei. Nici o experiență nu se desfășoară în zadar. În timp ce dublura lua ființă, eu n-am mai avut nevoie să verific, să compar. Ochiul meu versat remarca imediat ceea ce nu era „în regulă” în structura lui și controla modul în care mașina rectifică defectele.

Am fixat o scară lângă rezervor și l-am ajutat să iasă din el. Iată-l în fața mea gol, zvelt, musculos, frumos, cu părul de culoare închisă, semănând cu mine, într-un fel, și, totuși, fără să-mi mai semene, în jurul picioarelor lui se formau mici băltoace de lichid.

— Ei, cum e? Nu știu de ce, dar vocea îmi era cam dogită.

— Totul e în regulă, mi-a răspuns el zâmbind.

Iar pe urmă… Pe urmă au început să-mi tremure buzele, să-mi tremure fața, brațele mi se mișcau fără sens. N-am putut nici măcar să-mi aprind o țigară. El mi-a aprins țigara, mi-a turnat puțin spirt într-o eprubetă, i-a adăugat apă, repetând într-una:

— Hai, hai… Totul e în regulă, ce mai.

Într-un cuvânt, mă liniștea. Îmi vine să râd…

Acum am să încerc să dorm”.

„5 decembrie. Astăzi am verificat aptitudinile logice ale dublurii nr. 3.

Primul tur (am jucat „popa-prostul”) 5–3 în favoarea lui. Turul doi (jocul de-a „cuvintele”). Din cuvântul „abreviere” el a compus în zece minute, cu opt cuvinte mai mult decât mine, din cuvântul „supratensiuni” — cu douăsprezece mai mult. Turul trei: Am rezolvat probleme de logică din manualul de sistemologie al lui Azarov, începând cu numărul 223. Eu am ajuns în două ore de muncă numai la nr. 235, el până la nr. 240.

Nici vorbă să trișez, pentru că mă înfierbântasem. Înseamnă deci că el raționează mai repede decât mine. Cam în proporție de 25–30 procente și asta datorită unor modeste îmbunătățiri, realizate într-un mod simplist, empiric! Dar cum s-ar putea îmbunătăți aptitudinile omului pe baza adevăratei științe?

Să vedem însă cum o să se prezinte în procesul muncii”.

„7 decembrie. Deocamdată nu prestăm o muncă intelectuală. Facem ordine și curățenie în laborator. Nu e prea simplu, din cauza haosului de cabluri și furtunuri vii. Aspirăm și ștergem praful, curățim baloanele, dispozitivele și panourile de stratul de mucegai.

— Spune-mi, cum judeci tu biologia?

— Biologia? S-a uitat la mine nedumerit, apoi și-a adus aminte. Ah, despre asta-i vorba! Știi, nici eu nu-l înțeleg… După părerea mea, era o idee fixă de-a lui, datorită dorinței de autoafirmare…”

— Fir-ar să fie! Aspirantul Krivoșein scoase un fluierat și chiar se săltă ușor pe scaun din cauza surprizei. Așa mai zic și eu!

Cum naiba vine asta… În fond dublura nr. 3 a fost și ea o creație a „mașinii-mamă”! Înseamnă… înseamnă că mașina a învățat de acum să construiască un organism omenesc? Desigur, eu fusesem primul. De aceea a fost nevoie de căutări complicate. Dar mașina a memorat toate căile de cercetare, a selectat dintre ele cele ce duc nemijlocit către țel și și-a alcătuit programul de sinteză a omului. Înseamnă că această descoperire este, într-adevăr, ceva unic. Ea trebuie păzită… Cel mai bine ar fi să te programezi din nou în „mașina-mamă”. De data asta nu cu memoria vagă a căutărilor, ci cu cunoștințe precise și verificate asupra modului în care te poți autotransforma. Dar întrebarea este pentru ce?

Eh, te-ai putea gândi încă mult timp la toate astea!

Aspirantul se încruntă și își vârî din nou nasul în jurnal.

„18 decembrie. Nu-mi aduc aminte dacă ăsta a fi fost gerul bobotezei, dar vântul de nord-est ne-a adus o asemenea iarnă siberiană, încât caloriferul, cu toți aburii lui, abia reușește s-o scoată la capăt cu frigul. În parc totul e alb, și laboratorul e mai luminos.

Poate că lucrurile nu s-au desfășurat după tipicul biblic, dar botezul noii dubluri a avut totuși loc. Iar naș i-a fost Harri Hilobok.

Iată cum s-a petrecut totul. La institut au sosit în practică studenți de la Universitatea din Harkov. Alaltăieri am intrat în căminul tinerilor specialiști, unde au fost cazați și studenții, și am împrumutat „pentru experiențe psihologice” un carnet de student și o foaie de repartizare la practică. Studenții mă priveau cu sfială respectuoasă. În ochii lor licărea hotărârea de a sacrifica pentru știință nu numai carnetele de student, ci chiar și ghetele. Buletinul de identitate l-am împrumutat de la Pașa Pukin.

Pe urmă i-am prezentat „mașinii-mamă” aceste documente. Le-am sucit prin fața obiectivelor, am foșnit din file… Când buletinul de identitate, carnetul de student și foaia de trimitere la practică au apărut în rezervor, mi-am pus „coiful lui Monomah” și prin metoda „e bine — nu e bine” am corectat toate notațiile, după nevoie.

Dublura nr. 3 a primit numele de Kraveț Viktor Vitalievici. Conform datelor are, deci, 23 de ani, e de naționalitate rusă, supus serviciului militar, student în anul cinci al facultății de fizică a Universității de stat din Harkov, cu domiciliul la Harkov, strada Molodnaia gora, nr. 17… Ne face o deosebită plăcere să ne cunoaștem!