Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

— Nu-mi dai nimic, Valentin Vasilievici?

— Nu.

— Păi de ce? Uite, sectorul lui Ippolit Illarionovici Voltamperov prezintă trei exponate. Și alte sectoare și laboratoare expun multe lucrări. Ar trebui măcar un exponat din partea voastră. Oare, chiar n-aveți nimic până acum?

— Nu. Cum stați cu execuția investigatorilor biologici, Harri Haritonovici?

— Eh, Valentin Vasilievici, ce contează un sistem în comparație cu întreaga sistemologie, he-he! O să-l facem, cum să nu! Dar deocamdată, vă dați singur seama, am aruncat toate forțele în lupta pentru aranjarea standurilor expoziției, a machetelor, a panourilor demonstrative, pentru întocmirea legendei în trei limbi. Ce vrei? Mi-e capul calendar. Și laboratorul e supraaglomerat, atelierele la fel. Dar dacă la dumneata, Valentin Vasilievici, se ivește ceva pentru expoziție… Se aranjează imediat…

Era cât pe-aci să-i spun că am nevoie tocmai de bioinvestigatori ca să pot ferici expoziția cu exponatul meu (Lasă-l să-l facă, și vedem noi pe urmă cum ne descurcăm.) Dar m-am abținut. Mereu faci pe șmecherul, Krivoșein!

Exponatele mele s-au răspândit în lumea largă. Unul își încearcă forțele în biologie la Moscova. Altele ronțăie iarbă și varză prin grădinile de zarzavat. Iar un altul a întins-o nu se știe unde…

Ce ar fi să expun „mașina-mamă”, ca să provoc un șoc în rândurile academicienilor și a opiniei publice științifice? Să produc cu titlu de demonstrație iepuri de casă cu două capete și cu șase lăbuțe — câte două exemplare pe oră… Ce vâlvă ar fi!

Nu, frate! Acest agregat creează oameni. Și nu poți face abstracție de acest lucru”.

„11 octombrie. Repet experiențele de sinteză dirijată a iepurilor de casă… Doar așa, ca mecanismele să nu stea nefolosite. Înregistrez totul pe peliculă cu ajutorul aparatului de filmat. O să am un document filmat. Cetățeni, prezentați documentele filmate!”

„13 octombrie. Am inventat o metodă de a distruge, sigur și rapid, informația biologică din „mașina-mamă”. Ar putea fi numită „radiere electrică”. Introduc în blocul de cristal și în TVM-12 tensiunea de la generatorul de zgomote și peste 15–20 minute mașina uită totul despre iepuri. Dacă aș fi avut la dispoziție această metodă mai înainte, în locul comenzii: „Stop!”, l-aș fi nimicit de fiecare dată pe Adam definitiv și irevocabil. Numai că nu știu dacă acest lucru ar fi fost mai plăcut pentru el…

Toamna scutură frunzele, răcește aerul. Doar eu bat pasul pe loc. Nu mă pot apuca din nou de experiențe serioase. N-am curajul necesar. Sunt dezorientat…

Eh, uite ce-i, Krivoșein! Faptul că nu ești nici dumnezeu și nici buricul Pământului îl putem considera ca un lucru dovedit. Iar dacă e așa, trebuia să recurgi la ajutorul altora. Trebuie să te duci la Arkadi Arkadievici…”

— Ehe! se posomorî aspirantul Krivoșein.

„… Trebuie să urmez calea ierarhică. El e șeful meu. De fapt, nu despre asta e vorba. El e un om inteligent, cunoscător și cu multă influență. Mai e și un metodolog excelent. Se pricepe să formuleze cu precizie orice fel de probleme. Iar o „problemă formulată — cum stă scris în „Introducerea în sistemologie”, al cărei autor este el — reprezintă soluția problemei respective, într-o formă nedefinitivată”. Tocmai asta e ceea ce-mi lipsește. De altfel, el a și susținut tema mea în cadrul consiliului științific. E adevărat că Arkadi Arkadievici e peste măsură de ambițios și ține grozav la părerile sale, dar o să ne înțelegem. Doar e un om deștept. O să înțeleagă că în această muncă nu gloria e lucrul cel mai important.

Eh, ia-o încet! Bunele intenții sunt una, dar nici prudența nu strică. Să-i servești lui Arkadi Arkadievici, doar așa, de dragul artei, taina descoperirii, și anume, că „mașina-mamă” poate sintetiza sisteme vii, asta în nici un caz. Trebuie început cu ceva mai simplu. „Apoi vom mai vedea”, cum îi place chiar lui să se exprime.

Mașina va trebui să efectueze sinteza unor montaje electronice. Este tema pe care a atacat-o bătrânul Voltamperov și, la drept vorbind, tema mea oficială pentru anul următor: „Trebuie, Valentin Vasilievici, trebuie!”

Să schițăm bazele experienței. Introducem în lichid șase fire. Două de alimentare, două legate la oscilograful de control și două la generatorul de impulsuri. Îi transmit mașinii, prin „coiful lui Monomah”, parametrii montajelor tip, dimensiunile aproximative. În privința asta știu exact cum „e bine”, cum „nu e bine”. Sunt lucruri cunoscute”.

„15 octombrie. În rezervor apar pătrățele rotunjite de culoare cafenie, asemănătoare cu un material izolant stratificat. Pe ele se depun liniile metalice ale conductorilor din schemă, garniturile izolatorilor, se așază una peste alta foițele condensatorilor, alături se plasează dungile rezistențelor, petele diodelor și transistorilor… Asta seamănă cu tehnologia circuitelor imprimate care se dezvoltă în prezent în microelectronică, doar că fără vid, descărcări electrice și alte asemenea chestiuni.

Cât e de plăcut, după toate aceste coșmaruri la care trebuie să-ți storci creierii, să sucești comutatoarele, să reglezi cu ajutorul butoanelor intensitatea și claritatea imaginii de pe ecranul oscilografului! Totul e precis, limpede, accesibil. Ca și cum te-ai fi întors acasă după ce ai rătăcit prin regiuni îndepărtate… Dracul m-a dus în locurile acelea, fără busolă și fără călăuză, în jungla tenebroasă denumită „om”. Dar cine poate fi călăuza? Dar busola?

În sfârșit. Parametrii montajelor corespund. Tema nr. 154 este pe jumătate executată. Ce-o să se mai bucure Ippolit Illarionovici!

O să mă duc la Azarov. Îi voi arăta probele, îi voi explica câte ceva și voi face câteva aluzii la perspectivele de viitor. Mă duc mâine la el și-i spun:

— Arkadi Arkadievici, am venit la dumneavoastră ca un om inteligent la un alt om inteligent”…

„16 octombrie. Am fost… Mă așteptam să fiu primit cu brațele deschise!

Dimineața m-am gândit bine cum să port discuția. Am luat cu mine probele și am pornit-o spre clădirea veche. Soarele toamnei lumina zidurile încărcate de excese arhitecturale, treptele de granit și pe mine, care le urcam.

Starea mea sufletească s-a schimbat chiar de la ușa de intrare. O, aceste uși oficiale, de trei metri, din stejar incrustat, cu mânere ornamentate, lungi de aproape un metru și cu arcuri pneumatice! Parcă ar fi fost create special pentru niște găligani de birocrați cu palmele late ca o tigaie de prăjit douăsprezece ouă. Găliganii deschid ușile cu o smucitură ușoară și se duc să învârtă treburi mari și importante. Trecând pragul, am început să mă gândesc că discuția cu Azarov nu trebuie începută cu o frază șocantă (Am venit la dumneavoastră ca un om inteligent la un alt om inteligent…), ci trebuie respectată ierarhia. El era academician, iar eu inginer.

În timp ce urcam scara de marmură, acoperită cu un covor gros, prins cu bare nichelate, având o balustradă neobișnuit de lată, m-am hotărât din tot sufletul să fiu respectuos, să aprob tot ce-mi va spune, ce-mi va recomanda academicianul… într-un cuvânt, dacă de scara de granit se apropiase cu pași elastici Krivoșein-inventatorul, în anticamera directorului a intrat târându-și picioarele, Krivoșein-solicitantul, cu spatele încovoiat și mutră smerită.