Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

După părerea mea, da. În orice caz, e un pas înainte. Deocamdată introduc pentru sinteza omului numai informația de calitate superioară despre corpul său. Dar în același mod poate fi introdusă în „mașina-mamă” (cu timpul o să reușim s-o facem) orice informație acumulată de omenire, privind cele mai bune calități umane și pot fi creați nu numai oameni frumoși și puternici din punct de vedere fizic, ci și frumoși și puternici prin calitățile lor intelectuale și morale. De obicei, la oameni, binele este amestecat cu răul. Unul e inteligent, dar are o fire slabă, altul are o voință puternică, dar din prostie sau din ignoranță o folosește pentru tot felul de fleacuri, iar un al treilea e și deștept, și ferm, și bun, dar are o sănătate șubredă…

După noua metodă se va putea înlătura tot ce e rău și sintetiza în om numai cele mai bune calități umane.

„Un cavaler sintetic neînfricat și fără pată” asta sună, probabil îngrozitor. Dar, la urma urmei, care-i diferența între sintetic și natural? Principalul e să fie cât mai mulți, pentru că sunt foarte puțini astfel de „cavaleri”. Eu personal îi cunosc doar din cărți și din filme. Iar ei sunt foarte necesari în viață. Se va găsi pentru fiecare și un loc de muncă. Și fiecare din ei poate influența treburile din lume, ca ele să meargă mai bine”.

„28 august. Am reușit! Eh, cârpaci nenorociți, voi cei care încercați cu pensula sau dalta să reproduceți prin materie moartă frumusețea și forța omului viu! Iată „pensula” mea: mașina chimico-electronică, prelungirea creierului meu, a imaginației mele. Și eu — inginer, nu artist! — fără să pun mâna, doar cu efortul gândirii, reproduc frumusețea vie prin materie vie.

Și proporțiile exacte și pline de grație ale lui Adam de Dürer și musculatura sculpturală a lui Hercule… Și un chip frumos… încă două-trei ajustări — și gata”.

„1 septembrie, prima zi din calendar! Plec chiar acum la laborator. Pantaloni pentru el am, cămașă am, pantofi am. În valiză cu ele! Dar să nu uit aparatul de filmat. Am să filmez apariția pe lume a unei dubluri admirabile. Savurez dinainte impresia zguduitoare pe care o va produce într-o zi asupra minților omenești proiectarea acestui film de amator!

Am să ajung imediat, am să-mi pun „coiful lui Monomah” și am să comand în minte:… Nu, la dracu! Am să spun cu o voce puternică și frumoasă, precum cea cu care odinioară, într-o situație asemănătoare, a vorbit dumnezeu Savaot:

— Dă-i drumul! Apari pe lume, dublură Adam Hercule Krivoșein!

„Și dumnezeu văzu că totul a ieșit bine”…

Desigur, eu nu sunt dumnezeu. Eu am creat pe om într-o lună, pe când el a scos-o la capăt într-o zi de muncă cu program redus, într-o sâmbătă. Dar ce, parcă aia a fost treabă?”

Următoarea însemnare din jurnal îl uimi pe aspirantul Krivoșein prin scrisul neregulat, parcă schimbat chiar.

„6 septembrie. Dar, eu n-am vrut… N-am vrut așa ceva! Îmi vine să strig: nu am dorit asta! M-am străduit să iasă totul bine… Fără cârpăceală și greșeli. De aceea n-am dormit nopți întregi. Stăteam cu ochii închiși, îmi imaginam în toate amănuntele corpul lui Hercule, apoi al lui Adam, îmi precizam ce corective trebuie să-i aduc dublurii.

N-am putut să rezolv totul într-o singură ședință. N-am putut și pace! De aceea am și dizolvat de fiecare dată ceea ce a rezultat… Doar nu era să dau naștere unui schilod, cu mâini și picioare de diferite lungimi. Și nici nu mi-a trecut prin minte că la fiecare dizolvare eu mă ucid pe mine. De unde era să știu asta?!

…De îndată ce lichidul a conturat capul și umerii lui, dublura s-a apucat cu mâinile-i puternice de marginea rezervorului, a sărit afară — eu tocmai declanșam aparatul de filmat, imortalizam clipa istorică a apariției omului din mașină — și a căzut în fața mea pe linoleum, plângând cu sughițuri. M-am repezit la el:

— Ce-i cu tine?

Cu mâini lipicioase îmi cuprinse picioarele, se freca cu capul de ele, îmi săruta mâinile, pe când încercam să-l ridic:

— Nu mă omorî! Nu mă mai omorî. Valea, dragule, iubitule! Doar eu sunt tu… Atunci de ce mă omori, oooh! Nu trebuie! De douăzeci și cinci de ori… de douăzeci și cinci de ori m-ai omorât, o-oo-o! mugea el și se tăvălea pe jos.

Dar eu nu știusem. Eu nu puteam să știu că, la fiecare nouă încercare, conștiința lui reînvia! El înțelegea că eu îl refac, îi croiesc din nou corpul, îl sucesc cum vreau, dar nu putea să facă nimic. Și în urma comenzii mele „Stop!”, la început se dizolva corpul lui, apoi se stingea conștiința… De ce nu mi-a spus idiotul acela artificial că conștiința începe să funcționeze înainte de apariția corpului?!”

— Ei, drăcie! mormăi descumpănit aspirantul. Într-adevăr, creierul trebuie să intre ultimul în acțiune… Ia stai, când a fost asta? El întoarse filele, se uită la dată și oftă cu o oarecare ușurare. Nu, el nu-i vinovat. În august și septembrie încă nu putea să-i comunice nimic. Încă nu înțelegea nici el. Dacă ar fi condus el această experiență, ar fi greșit exact la fel.

„…Și a rezultat un om cu o conformație clasică, cu o înfățișare frumoasă, dar cu psihicul frânt, de sclav asuprit. „Cavaler neînfricat și fără pată”…

Acum n-ai decât să dai din colț în colț, lepădătură, să cauți vinovații. N-am știut, m-am străduit! Oare te-ai străduit doar? Oare n-a fost și amorul tău propriu în joc? Nu te-ai simțit ca un dumnezeu ce șade deasupra norilor, într-un fotoliu de piele cu număr de inventar, un dumnezeu, de ale cărui gânduri și comenzi, atât de șovăitoare, depindea apariția sau dizolvarea omului! A fi sau a nu fi. Oare nu te încerca o desfătare intelectuală neobișnuită atunci când, iară și iară, îi dădeai „mașinii-mamă” comenzile „Start!”, „Nu e bine!”, „Stop!”?

…El a încercat chiar de la început să scape din laborator, să fugă. Abia l-am convins să se spele și să se îmbrace. Tremura tot. Nici nu putea fi vorba să lucreze împreună cu mine în laborator.

A locuit la mine cinci zile, cinci zile îngrozitoare. Eu tot speram că o să-și vină în fire, o să se refacă… Da de unde! El are trup sănătos, știe tot, ține minte totul. „Mașina-mamă” a introdus în el, cu multă conștiinciozitate, informația mea, cunoștințele mele, memoria mea… Dar toate erau stăpânite de frica celor trăite, o frică care nu se supunea nici voinței, nici gândurilor lui. Din cauza aducerilor-aminte, părul i-a albit chiar din prima zi.

Față de mine încerca un sentiment de groază pe care nu reușea să și-l înfrângă. Când mă înapoiam acasă, sărea deodată în picioare și lua o figură smerită. Spatele lui de gladiator se încovoia, brațele cu mușchi puternici și proeminenți atârnau relaxate, și toată făptura lui căuta parcă să pară mai mică. Iar ochii… O, ochii aceia! Mă priveau rugători, de parcă ar fi fost ai unei ființe încolțite care cere îndurare. Mă cuprindea un sentiment de teamă și mă simțeam stânjenit. Niciodată n-am văzut un om care să privească astfel.

Iar azi noapte, pe la orele patru… Nu știu nici eu de ce m-am trezit. În tavan bătea o lumină cenușie, palidă, de la felinarele de iluminat cu gaze. Adam se aplecase deasupra mea, ținând o greutate în mână. Am văzut limpede cum mușchii brațului drept i s-au încordat pentru a lovi. Câteva secunde ne-am privit încremeniți unul pe altul. Apoi el a râs nervos și s-a îndepărtat, târșâindu-și picioarele goale pe parchet.