Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Au trecut câteva minute. El expira acum aerul radioactiv ca pe un abur ușor luminiscent, scuipa saliva luminiscentă în care se acumulaseră celulele distruse prin iradiere, spăla de pe piele picăturile verzi de sudoare. După o oră excrețiile începură să nu mai fie luminiscente, dar capul tot îl mai înțepa.

A petrecut sub duș vreo trei ore. Înghițea apă, se spăla și elimina din organism tot ce fusese vătămat de radiații. Reveni în cameră, după miezul nopții, clătinându-se din cauza epuizării fizice. Împinse cât mai departe, într-un colț, cârpele luminiscente ale îmbrăcămintei și se trânti pe canapea. Avea o singură dorință: să doarmă!

A doua zi i-a fost tot timpul sete. A intrat în laboratorul radiometric și a plimbat în jurul corpului său un contor Geiger. Aparatul reacționa ca de obicei, semnalând doar rare particule radioactive.

— Ei drăcie, când ai avut timp să slăbești în halul ăsta?! se miră aspirantul Neciporov, întâlnindu-l lângă amfiteatrul unde se țineau cursurile.

„Da, judecând după rezultate, asta a fost, o experiență pe cinste. Aspirantul râse în sinea sa. Am suportat o doză de iradiere mult mai puternică decât cea mortală! Dar, cât privește modul de execuție… Nu, cu asemenea „experiențe” nu merită să te joci. Sunt prea „costisitoare”. Mai bine să procedezi ca el”.

„27 iulie. Dublurile și monștrii s-au înmulțit într-un mod impresionant, continuă aspirantul lectura jurnalului. Pe iepurii normali îi las în parc, iar monștrii îi car, unul câte unul, într-o valijoară de sport, tocmai dincolo de Nipru, la Râpa Roșie.

Și acum, gata. Satisfacția și plăcerea pe care ți-o dă noutatea descoperirii a trecut. Acum mă scârbește această batjocorire a naturii. Deși e vorba doar de un iepuraș, e totuși o ființă vie. Aceste două capete pe un singur gât, cu ochi care se holbează, nedumeriți unii la alții… Brr! Am găsit metoda dirijării sintezei biologice, am experimentat-o și am perfecționat-o. În ultimă instanță, știința creează metode — nu construcții, nici substanțe, nici obiecte uzuale — doar metode de a face toate acestea. Și nici un cercetător nu va scăpa ocazia de a stoarce din metoda sa tot ce se poate stoarce.

Între timp, ieri la cantina institutului a apărut un nou fel de mâncare: „Friptură de iepure de casă cu cartofi noi, 45 kopeici” Hm?! Să fie doar o coincidență? Dar e posibilă și o asemenea aplicare a descoperirii. Să produci iepuri de casă pentru carne, să îmbunătățești rasa… în cazul unei organizări pe scară industrială această producție va fi, desigur, mai avantajoasă decât creșterea obișnuită a vitelor…

Mâine mă întorc la experiențele de sinteză a omului. Metodologia e clară. N-are rost să amân lucrurile. Și totuși, când mă gândesc la asta, simt un gol în stomac. Să mă întorc la sinteza omului… Altceva a fost când dublura mea a apărut de la sine, aproape fără să vreau, cum se întâmplă și în viață, și cu totul altceva e să confecționezi un om în mod conștient, premeditat, ca pe un iepure de casă. De fapt, eu nu va trebui să „reiau” aceste experiențe; ci s-o iau de la început…

Ce fel de ființă o fi omul, de nu pot să lucrez cu el la fel de liniștit cum am lucrat cu iepurii?

Să restabilim proporțiile. În spațiul negru plutește un nor de stele — metagalaxia. În cadrul lui se află un roi de stele — Calea lactee. La periferia ei se găsește Soarele, iar în jurul lui planetele. Pe una din ele, nici cea mai mare, nici cea mică, trăiesc oamenii. Trei miliarde și jumătate. Dacă îi așezi pe toți oamenii în careu, omenirea întreagă poate fi cuprinsă cu privirea din Turnul Eiffel. Dacă îi stivuiești, obții un cub cu latura de un kilometru, atâta tot. Un kilometru cub de materie vie, ceea ce înseamnă o moleculă față de univers… Și ce are a face?

Are, pentru că eu însumi sunt om. Unul din ei. Nici cel mai scund, nici cel mai înalt. Nici cel mai inteligent, nici cel mai prost. Nici primul, nici ultimul. Dar am impresia că sunt cel mai… Și mă simt răspunzător pentru toate…”

„24 iulie. Stau în camera informațională, înconjurat de traductori cu „coiful lui Monomah” pe cap. Îmi scriu jurnalul, pentru că, efectiv, n-am ce face. Săptămâna asta va trebui să și dorm tot aici, în cameră, pe patul pliant.

Stau pe scaun și meditez.

Deci ce este omul?… Forma superioară a materiei vii…

O carcasă din oase tubulare, cocoloașe maleabile de proteine, cuprinzând în ele ceea ce savanții și inginerii se străduiesc să analizeze și să reproducă în scheme logice și modele electronice. Viața, un sistem complex, care acționează fără întrerupere și se află într-o permanentă schimbare, transformare. În fiecare secundă pătrund în el milioane de informații, prin terminațiile nervoase ale ochilor, urechilor, pielii, nasului, limbii, transformându-se în impulsuri electrice. Dacă le intensifici, poți auzi în difuzor zgomotul caracteristic: drr-r… drrr… Rafalele ca de mitralieră ale impulsurilor se ramifică prin nervi, se intensifică sau se suprimă unele pe altele, se însumează, se opresc în celulele memoriei. Creierul, acest computer uriaș, le sortează, le compară cu înregistrările chimice ale programului intern în care este cuprins totul: visuri și dorințe, datorie și țel, instinctul de autoconservare și foamea, dragostea și ura, obiceiurile și cunoștințele, superstițiile și curiozitatea. Pe baza lor elaborează comenzile pentru organele de execuție. Și oamenii vorbesc, aleargă, se sărută, scriu versuri și denunțuri, zboară în Cosmos, se scarpină la ceafă, împușcă, apasă pe butoane, cresc copii, cad pe gânduri…

Dar ce este mai important, care este factorul principal?

În mintea mea începe să se contureze metoda sintezei dirijate a omului. Se poate introduce o informație suplimentară, modificând prin aceasta forma și conținutul omului. Asta se va realiza. Spre asta se tinde. Dar ce informație să introduci? Ce modificări să faci? Să mă iau, de pildă, pe mine. Să presupunem că mașina o să mă sintetizeze. Ce aș vrea să îndrept la persoana mea?

Nu poți s-o spui dintr-odată. M-am obișnuit cu mine. Mă preocupă mult mai mult cei din jurul meu, decât propria-mi persoană… În privința asta, toți suntem la fel. Știm foarte bine ce vrem de la cei din jur. Vrem ca ei să nu ne otrăvească viața. Dar ce vrem de la noi înșine?

Nu există „Caiet de Sarcini” pentru om. Pentru orice aparat există, dar pentru om nu.

Aseară am avut următoarea discuție:

— Spune-mi, Lena, cam ce băiat ai vrea tu să ai?

— Dar… de ce?

— Uite așa, cum ai vrea să fie când va fi mare, de pildă.

— Frumos, sănătos, inteligent, chiar talentat… cinstit și generos. Să fie de statura ta, să zicem… Nu, ceva mai înalt! Aș vrea să devină violonist, iar eu să mă duc la concertele lui, să-l ascult. Aș vrea să semene cu… Ei, doamne, dar ce-ți veni să vorbești despre asemenea lucruri? Nu înțeleg. Te-ai decis să-mi ceri mâna! Da? Ce interesant! Ia-o de la început, după toate regulile. Nu e exclus să fim de acord. Ei?

— M… m… să vezi, am întrebat așa… în general…

— Aha, în general! Fiul ca noțiune abstractă, da?

— Exact.

— Atunci trebuie să discuți această problemă cu o femeie abstractă și nu cu mine!

E uimitor cât de concret percep femeile totul.

De fapt, din tot ce a spus ea, se poate desprinde o însușire: să fie inteligent. Or la asta mă pricep.