Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Mâine are loc reproducerea de probă. Doar o încercare și nimic mai mult”.

„5 august. Orele 14 și 5 minute. „Start”! În rezervor, din lichidul de culoarea soarelui a început să se formeze un nou și fantomatic „eu”. Tabloul e același ca și la apariția iepurilor de casă, numai că, odată cu aparatul circulator, în partea superioară a rezervorului ia naștere un cheag neconturat, de culoare cenușie. Din el se formează mai târziu creierul. Creierul pentru a cărui perfecționare nu dispun de informația necesară. Ochiul vede, dar…

Către orele patru, după-amiază, noua dublură s-a materializat, ajungând până la stadiul de opacitate, începură să-i apară și chiloții și maioul…

…Dacă, în urmă cu o jumătate de an, cineva mi-ar fi spus că în programul experiențelor mele vor intra probleme de viață și de moarte, de morală și legislație penală, cu greu l-aș fi crezut și n-aș fi gustat o asemenea glumă. Iar astăzi stau lângă rezervor și mă gândesc: „Din clipă în clipă el o să prindă viață și o să iasă din lichid… Dar pentru ce? Ce am să fac eu cu el?

— Eu am existat și înainte de apariția mea în mașină, mi-a spus prima dublură. Eu eram tu.

Și el a fost nemulțumit de situația sa. Odată cu noua apariție vor începe oare iarăși „deliciile” vieții în comun: disensiunile din cauza Lenei, temerile că vom fi descoperiți, problema canapelei și a patului pliant… Nu asta așteptam de la o nouă experiență. Voiam să realizez o sinteză dirijată a omului. Acum nu fac decât o încercare. Încercarea a reușit. Mașina a început să mă reproducă pe mine. Trebuia să merg mai departe.

Dar dacă-l dizolv prin comanda „Nu!” Asta înseamnă moarte? Iertați-mă, moartea cui? A mea? Nu, eu trăiesc. A dublurii din rezervor? Dar el nu există încă…

Oare experiențele mele nu sunt pasibile de pedeapsă, conform legilor? Pe de altă parte, dacă în cadrul fiecărei experiențe, am să fac dubluri de ale mele, oare nu înseamnă asta abuz în exercitarea îndatoririlor de serviciu? Dublura-aspirant are dreptate. E într-adevăr o treabă dată naibii!

Se pare că toate se datoresc lipsei mele de fermitate, de hotărâre. În lumea contemporană oamenii, în numele ideilor și al țelurilor lor politice, merg ei înșiși și trimit și pe alții să ucidă și să moară. Există idei și țeluri care justifică o asemenea atitudine. Și eu am o idee mare și un țel măreț: să creez metoda care să-l facă pe om, societatea omenească mai bună. De dragul acestei idei, dacă va trebui, n-am să mă cruț. Și atunci de ce mă tem să dau comanda „Nu!”, în interesul muncii mele? Dacă m-am apucat de o treabă ca asta, trebuie să fiu mai dur. Cu atât mai mult cu cât nu e vorba, totuși, de moarte. Moartea înseamnă dispariția informației despre om. Dar în „mașina-mamă” informația nu dispare, ci doar trece dintr-o formă (impulsuri electrice) în alta, în om. Oricând, la prima comandă, pot să realizez o dublură nouă…

M-am tot gândit, până când furtunurile, care se întind de la rezervor în toate părțile, au început să se contracte ritmic, absorbind lichid în plus. Atunci mi-am pus „coiful” și i-am poruncit mașinii: „Nu!” Este foarte neplăcut să vezi una ca asta. A fost un om și s-a dizolvat. Nici acum nu pot să-mi vin în fire… Nu-i nimic, băiete, nu te grăbi. Am să te construiesc în așa fel, încât să-ți fie mai mare dragul. E adevărat, nu pot să-ți adaug mai multă minte decât am eu, dar am să-ți dau o înfățișare de n-o să-ți vină să crezi. Tu, ca și mine, ai numeroase defecte: picioarele puțin cam strâmbe, coapsele prea late și prea groase, spatele adus, trunchiul ca un ciot de copac, o groază de păr inutil pe picioare, pe piept și pe spate, ca să nu mai vorbim de urechile cam depărtate, de falca ce dă obrazului înfățișarea unui executant tembel, de fruntea, nasul… Nu, să fim autocritici. Înfățișarea mea nu face două parale!”

„6 august. A doua încercare. Cu fiecare ceas e tot mai greu! Astăzi mă pregătisem ca, dintr-un foc, să îndrept aspectul exterior al noii dubluri, și m-am făcut de râs în așa hal, încât mi-e și rușine să-mi aduc aminte.

Am început experiența știind cu precizie ce anume „nu ține” în înfățișarea mea (la drept vorbind, nimic nu ține, dacă pot să modific). Dar ce „ține” oare? În experiențele cu iepuri luam drept criteriu tot ce-mi trecea prin cap. Dar omul nu e iepure. Deși se spune: unde e un cap, e bine, unde sunt două, e și mai bine, nimeni n-a înțeles-o în sens biologic.

Când, după comanda „Start!”, a apărut chipul noii dubluri și mușchii liliachii, semistrăvezii ai abdomenului au prins să se acopere cu un strat galben de grăsime, am dat comanda „Nu!” Mașina, supunându-se, a dizolvat țesutul adipos, acolo unde îi cerusem eu: pe burtă și pe lângă gât. Pe spate și pe laturi grăsimea a rămas…

N-am observat de la început lucrul acesta, întrucât mă apucasem să-i îndrept fața. Cu ajutorul imaginației. I-am imprimat frunții trăsături de noblețe. Dar când l-am privit dintr-o parte m-am îngrozit: craniul i se teșise la ceafă! Și chiar forma frunții contrazicea evident restul feței.

Într-un cuvânt, m-am pierdut cu firea. Mașina a recepționat, pe bună dreptate, atitudinea mea ca un „Nu!” categoric și a dizolvat totul.

Eram în impas. Acel „ce” pe care-l urmăream era, fără îndoială, frumusețea corpului omenesc.

Există modele clasice. Dar… ca în două ore de sinteză să transformi dublura într-un bărbat cu înfățișare frumoasă, având formele, perfecte ale modelelor antichității, era o problemă care depășește posibilitățile nu numai ale unui individ nepregătit ca mine, ci chiar ale celui mai calificat sculptor din Uniunea artiștilor plastici! Singura speranță e faptul că mașina memorizează toate modificările aduse dublurii.

Atunci am comandat încă o dată „Start!” Da, „mașina-mamă” memorează totul. Dublura păstrase toate corectivele mele de diletant. Puteam face atâtea ședințe câte or fi fost necesare.

În ședința din ziua aceea am înlăturat definitiv grăsimea excesivă de pe corpul dublurii. Burta îi dispăru, se profilă talia, gâtul căpătă contururi precise… Pentru început e de ajuns. „Stop!” Totul se dizolvă, iar eu am dat fuga la biblioteca orășenească.

Acum răsfoiesc Atlasul de anatomie plastică al profesorului G. Ghițescu (mai am ca rezervă încă patru volume, bogat ilustrare, despre arta Renașterii). Mă inițiez în tainele proporțiilor corpului uman. Îi aleg dublurii înfățișarea, ca și cum aș alege un costum. Canoanele lui Leonardo da Vinci, Canoanele lui Dürer, proporțiile lui Schmidt-Frietsch… Am aflat cu această ocazie că la un bărbat proporțional construit fesele sunt plasate exact la jumătatea staturii. Cine ar fi crezut!

Doamne, iată cu ce trebuie să se ocupe un biet inginer!

Iau drept model pe Hercule al lui Farnese, mai ales pentru că este înfățișat în Atlas din toate părțile”.

„14 august. Douăsprezece încercări și tot n-a ieșit ce trebuie. Totul e vulgar, de prost gust. Ba un picior iese mai scurt decât celălalt, ba mâinile sunt de lungimi diferite. Cred că e mai bine să proiectez dublura după proporțiile lui Adam al lui Dürer”.

„20 august. Proporțiile sunt bune. Dar cu fața e jale. Un mulaj fără ochi, cu trăsăturile lui Krivoșein. În locul părului, ondulații de marmură, de culoare roșcată. Într-un cuvânt, astăzi am rostit cel de al douăzeci și unulea „Nu!”

Un glas precaut și neîncrezător din mine mă tot întreabă: „Oare, asta-i ceea ce vrei să realizezi? Metoda pe care o elaborezi acum, este metoda aceea pe care o cauți?”