Vladimir Savcenco - Uluitoarea descoperire a lui V. V. Krivosein

Micul disc de metal, de pe vizorul de la ușa celulei, fu dat deoparte, lăsând să pătrundă pentru o clipă o rază de lumină în încăpere. Apoi chipul gardianului de serviciu acoperi vizorul. Verifica, probabil, dacă neastâmpăratul, care se afla sub anchetă, n-a plănuit o nouă evadare. Viktor Kraveț izbucni în râs. Ce mai, pușcăria e locul cel mai potrivit pentru a cugeta despre libertate! Și el constată cu satisfacție, că deși trecuse prin atâtea neplăceri și mizerii, simțul umorului nu-l părăsise încă.

Dublura Adam Hercule ședea gânditor pe o bancă de lângă stația de troleibuz. Strada era pustie acum. Își aduse aminte că ieri, pe când venea de la gară, gândindu-se la influența celor trei izvoare de informație (știința, viața, arta) asupra omului, în mintea lui se născuse o idee vagă, nelămurită, dar extrem de importantă. Șirul gândurilor i-a fost întrerupt de cei trei indivizi, cu idioata lor verificare de acte, lua-i-ar… Și a rămas cu senzația că s-a apropiat de o idee foarte prețioasă. Mai bine n-ar fi avut senzația asta. Din cauza ei nu-și poate găsi liniștea acum!

„Să mai încercăm o dată. Va să zică, mă întrebam prin ce informație anume și în ce mod poate fi omul înnobilat și înălțat! Krivoșein avusese ideea de a sintetiza un cavaler „neînfricat și fără pată”. El mi-a trecut-o mie și acum nu mă pot lepăda de ea… Am renunțat la informația provenind de la mediul înconjurător ca și la informația furnizată de știință, pentru că acțiunea lor asupra omului poate fi, în egală măsură, și pozitivă și negativă… A rămas metoda „cultivării bunelor sentimente cu ajutorul muzelor”. E adevărat, arta le trezește, le cultivă. Numai că lira muzelor este un instrument imperfect. Cât timp răsună acordurile ei, omul este mai blând, dar îndată ce sunetele ei. S-au stins totul dispare. Ceva rămâne, desigur, dar prea puțin. Doar o amintire superficială despre spectacolul văzut sau despre cartea citită. Bine, dar dacă am introduce în „mașina-mamă” această informație în timpul sintezei unui om oarecare, să zicem, dacă am înregistra în ea conținutul a numeroase cărți, dacă i-am arăta filme excelente? Va fi același lucru. Conținutul lor se va depune în memoria superficială, și atât. Pentru că respectiva carte nu vorbește despre el!

Aha, m-am mai gândit și la următoarele chestiuni: Între izvorul de informație al Artei și cel ce o recepționează — omul concret, real — există un fel de perete transparent. Ce fel de perete e acesta? Fir-ar să fie, oare experiența de viață va fi totdeauna factorul principal în formarea personalității omului? Trebuie să suferi tu însuți ca să înțelegi suferințele altora? Să greșești, ca să înveți să procedezi corect? Ca un copil — să te arzi, ca să nu mai întinzi degetele spre foc… Dar asta este o știință foarte grea — experiența vieții — și nu oricine și-o poate însuși. Viața te poate înnobila, dar te poate și înrăi. Ea îl poate face pe om înțelept, dar totodată îl poate transforma într-un tembel…”

Își aprinse o țigară și începu să se plimbe pe trotuar în preajma băncii pe care stătuse.

„Informația Artei nu se prelucrează de către om până la capăt, până la rezolvarea, pe baza ei, a propriilor probleme de viață. Ia stai! Informația nu se prelucrează până la rezolvarea problemei… Asta s-a mai întâmplat cândva! Când? Da, la începuturile experienței. Complexul inițial, „traductorii — cristaloblocul — calculatorul TVM-12 nu-și însușea informația de la mine… Adică de la Krivoșein… În sfârșit, tot aia el și atunci am introdus conexiunea inversă!”

Adam nu se mai plimba, ci începuse să alerge pe trotuarul murdar, între coșul de gunoi și stâlpul felinarului.

„Conexiunea inversă, fie ea blestemată! Legătura inversă care mărește de mii de ori eficacitatea sistemelor informaționale… Iată explicația „peretelui”, iată de ce eficacitatea Artei este atât de slabă. Nu există o legătură inversă între izvorul informației și cel ce o recepționează. E adevărat, există câte ceva: recenzii, păreri, conferințe pentru cititori, note critice, dar asta e altceva. Trebuie să existe o legătură inversă, tehnică, nemijlocită , pentru a adapta informația Artei introdusă în om, potrivit cu individualitatea lui , cu caracterul, memoria, aptitudinile, chiar cu înfățișarea exterioară și datele personale. Prin această metodă se poate reproduce, în cursul procesului de sinteză, comportarea lui în situațiile critice (lasă-l să greșească, să învețe din greșeli, să caute soluțiile juste!), poate fi dezvăluită personalitatea lui — și nu a unui erou imaginar, născocit — lumea sufletească, aptitudinile, calitățile și lipsurile. El poate fi ajutat să se înțeleagă și să se descopere pe sine… Și atunci această splendidă informație va deveni experiența sa de viață, paralel cu cea de toate zilele, va deveni pentru el adevăr generalizat, egal cu cel științific. Asta va fi deja o altă Artă — nici scriitoricească, nici actoricească, nici muzicală, ci toate împreună — exprimată în biocurenți și reacții chimice. Arta sintezei omului!” Deodată el se opri: „Da, dar cum să realizez lucrul acesta în „mașina-mamă”? Cum să introduci în ea o astfel de legătură? Nu e simplu… Desigur, e nevoie de experiențe, experiențe și iar experiențe. O să le facem! Doar am reușit să realizăm legătura inversă între blocurile complexului… Principalul e că există ideea!..”

În vila sa de lângă Moscova Vano Alexandrovici Androsiașvili nu dormea nici el. Stătea pe verandă și asculta răpăitul ploii în noapte… La ultima ședință de catedră s-au discutat rezultatele activității aspiranților. În lumina cea mai nefavorabilă a apărut aspirantul Krivoșein. Într-un an întreg el nu a susținut nici un examen. În ultimul timp a frecventat foarte rar. Orele de laborator și nu și-a ales încă tema pentru disertația de candidat în științe. Profesorul Vladimir Veniaminovici Valerno era de părere că ocupă inutil locul de aspirant, primește bursă degeaba și că n-ar fi rău să se creeze un loc vacant pentru un aspirant mai sârguincios. Vano Alexandrovici se hotărâse să tacă, dar nu s-a putut reține și i-a spus lui Vladimir Veniaminovici o mulțime de vorbe urâte despre rutina cu privire la aprecierea activității tinerilor cercetători, despre desconsiderarea lor… Valerno a rămas stupefiat. Acum, Androsiașvili se simțea jenat. În fond, Vladimir Veniaminovici nu merita asemenea reproșuri.

Vano Alexandrovici se gândise seri de-a rândul la vindecarea miraculoasă a aspirantului, după ce fusese lovit de un țurțure de gheață în greutate de aproape 15 kilograme, și-a amintit discuția pe care a purtat-o cu el, referitoare la dirijarea metabolismului în organism și a ajuns la concluzia că Krivoșein a descoperit și a aplicat asupra sa acea proprietate de regenerare rapidă a țesuturilor, care se întâlnește în natură numai la cele mai simple celenterate. Îl chinuia faptul că nu e în stare să înțeleagă cum a izbutit una ca asta. Se aștepta ca Krivoșein să vină la el și să-i povestească totul. Vano Alexandrovici era gata să uite jignirea, să jure — dacă va trebui — că va păstra tăcere, numai să afle! Dar Krivoșein rămânea mut.

Androsiașvili mai era supărat pe el însuși pentru că ieri, în timpul cât a fost chemat la videofonul miliției, n-a încercat să afle de ce a fost reținut aspirantul. „O fi făcut vreo poznă? Dar când a reușit s-o facă? Dimineața trecuse pe la catedră să anunțe că va pleca cu avionul pentru câteva zile la Dneprovsk! Asta e a doua taină a lui Krivoșein”. Se gândi profesorul și zâmbi. Dar nu reuși să-și alunge neliniștea. E bine dacă a fost doar o neînțelegere. Dar dacă acolo s-a întâmplat ceva serios? Orice s-ar spune, Krivoșein este autorul și deținătorul unei descoperiri importante. Această descoperire nu trebuie să se piardă.