Philip Farmer - Lumea fluviului (Înapoi la trupurile voastre răzleţite)

Burton săltă fetiţa în braţe şi coborî dealul în fugă. După o vreme fură nevoiţi să rărească pasul pentru a-şi mai trage sufletul. Cu toate acestea, Burton se simţea grozav. De mult nu mai făcuse efort fizic, iar acum regăsise bucuria mişcării şi-i era greu să se oprească. Nici nu-i venea să creadă că până nu demult avusese piciorul drept umflat din pricina gutei şi inima îi bătea nebuneşte numai după câteva trepte…

Ajunseră pe câmpie şi continuară să alerge cu paşi mărunţi, fiindcă văzuseră o mare îmbulzeală în jurul unei ciuperci. Burton îi ocărî pe oamenii care-i stăteau în cale şi-i împinse în lături. Mulţi se uitară strâmb la el, dar nimeni nu încercă să riposteze, Pe neaşteptate, se trezi lângă baza structurii şi văzu ce-i atrăsese pe oameni. Simţi mirosul.

— O, Dumnezeule! exclamă Frigate, aflat în spatele lui, căruia îi veni să verse, deşi nu avea ce.

Burton văzuse prea multe în viaţa lui pentru a se lăsa impresionat de privelişti îngrozitoare. Iar când lucrurile deveneau prea cumplite ori dureroase, reuşea să se distanţeze de ele fără a face un efort prea mare. Uneori evita prin simplă voinţă să vadă lucrurile aşa cum erau ele în realitate. De obicei reuşea asta instinctiv, ceea ce se întâmplă şi în acele clipe.

Cadavrul zăcea pe o parte, atârnând peste marginea de sus a ciupercii. Avea pielea complet arsă, iar muşchii dezgoliţi erau carbonizaţi. Nasul, urechile, degetele de la mâini şi picioare, organele genitale se prefăcuseră în scrum ori deveniseră cioturi diforme.

Îngenuncheată lângă el, o femeie murmura o rugăciune în italiană. Ochii mari şi negri ar fi arătat deosebit de frumoşi dacă n-ar fi fost roşii şi umflaţi de plâns. În alte împrejurări, silueta ei superbă i-ar fi atras atenţia lui Burton.

— Ce s-a întâmplat? întrebă el.

Femeia încetă să se mai roage şi-l privi. Se ridică în picioare şi şopti:

— Părintele Giuseppe se sprijinea de piatră. Spunea că-i e foame şi că nu pricepe ce rost are să fii readus la viaţă dacă trebuie să mori de foame. I-am răspuns că nu vom pieri, cum adică? Ne treziserăm din morţi, prin urmare se va milostivi cineva de noi. Dar el a zis că probabil suntem în iad şi-o să rătăcim veşnic despuiaţi şi înfometaţi. L-am rugat să nu hulească, mai ales el, care era preot. Dar el o ţinea una şi bună că nu asta predicase vreme de patruzeci de ani, şi atunci… atunci…

Burton aşteptă câteva clipe apoi întrebă:

— Ce s-a întâmplat?

— Părintele Giuseppe s-a bucurat că aici nu există focul veşnic, însă zicea că acesta ar fi fost mai uşor de răbdat decât foamea. În aceeaşi clipă au ţâşnit flăcările care l-au învăluit, s-a auzit un zgomot ca o explozie, iar el a murit ars. A fost groaznic, groaznic.

Burton dădu ocol cadavrului, mutându-se în direcţia din care bătea vântul, dar chiar şi aşa duhoarea îl îngreţoşa. Ceea ce-l tulbura nu era mirosul, ci ideea morţii. Nici nu se isprăvise bine prima zi a resuscitării şi deja murise un om. Să înţeleagă prin asta că resuscitaţii erau la fel de vulnerabili ca pe Pământ? Dacă aşa stăteau lucrurile, ce rost avea această lume?

Frigate nu mai icnea inutil. Livid şi tremurând, se ridică în picioare şi veni lângă Burton. Avu grijă să rămână cu spatele către cadavru.

— N-ar fi mai bine să ne descotorosim de?… întrebă el, arătând cu degetul mare peste umăr.

— Ba cred că da. Păcat că nu-i putem folosi pielea, răspunse cu nepăsare Burton şi-i zâmbi răutăcios.

Frigate îl privi uimit.

— Hai, îl îndemnă Burton. Apucă-l de picioare. Eu o să-l, iau de cap. Să-l azvârlim în fluviu.

— În fluviu? se miră Frigate.

— Păi da… Ce, vrei să-l cari până-n vârful dealului şi să-i scurmi o groapă acolo?

— Nu mă simt în stare, spuse Frigate şi se îndepărtă.

Burton se uită dezgustat în urma lui, apoi făcu un semn către omul primitiv. Kazz mormăi ceva neinteligibil şi-şi târşâi picioarele călcând ciudat, pe toată talpa. Se aplecă şi, până să apuce Burton să prindă în mâini cioturile carbonizate ale picioarelor, Kazz îl şi săltase deasupra capului, apoi, din câţiva paşi, ajunse pe mal şi-l azvârli în fluviu, care-l înghiţi imediat şi-l cară la vale. Kazz socoti că asta nu era de ajuns. Întră în apă după el, afundându-se până la brâu, apoi se aplecă şi se scufundă o clipă. Era limpede că încerca să-l împingă spre adânc.

Alice Hargreaves, care urmărise întreaga scenă, exclamă îngrozită:

— Dar vom bea din apa asta!

— Fluviul pare destul de mare să se autopurifice, o linişti Burton. Şi avem probleme mai importante de rezolvat decât curăţenia fluviului.

Apoi se întoarse, fiindcă Monat îl atinsese pe umăr, spunându-i:

— Ia te uită!

În locul unde trebuia să se afle cadavrul, apa bolborosea. Pe neaşteptate, la suprafaţă apăru spinarea întunecată a unui peşte şi aripioara dorsală de culoare argintie.

— S-ar părea că temerile domniei voastre privind spurcarea apei sunt inutile, o linişti el pe Alice. Orice fluviu îşi are gunoierii lui. Mă-ntreb însă… dacă e prudent să înotăm.

Deşi intrase în apă, omul primitiv scăpase nevătămat. Acum stătea dinaintea lui Burton, îndepărtându-şi cu palmele picăturile de apă de pe trupul lipsit de păr şi rânjindu-şi dinţii laţi. Era înspăimântător de urât. Însă cunoştinţele lui, chiar dacă erau rudimentare, se dovediseră deja extrem de folositoare în această lume, aflată şi ea la începuturile sale. Pe de altă parte, prezenţa lui ar fi fost liniştitoare în cazul vreunei încăierări. Deşi scund, era extraordinar de puternic. Oasele lui scurte şi groase constituiau o bază solidă pentru musculatura viguroasă. Se vedea de la o poştă că se ataşase de Burton, căruia îi făcea plăcere să creadă că primitivul, cu instinctul său sigur, „ştia” că acesta era omul ce trebuia slujit dacă voia să supravieţuiască. Pe de altă parte, fiind mai apropiat de lumea animalelor, el putea fi mult mai intuitiv. Cu alte cuvinte, putea detecta forţa psihică a lui Burton şi simţi o afinitate faţă de el.

Burton îşi aduse aminte că reputaţia în ceea ce privea propriile i puteri paranormale era propria sa creaţie, iar acest lucru putea fi numit, într-un cuvânt, înşelătorie. Atât de mult vorbise de calităţile pe care le deţinea, luând de bune şi laudele soţiei, încât ajunsese să şi creadă în propriile lui puteri supranaturale. Existau însă momente când îşi aducea aminte că „puterea” lui era cel puţin pe jumătate falsă.

Cu toate acestea, se dovedea un hipnotizator destul de bun şi era convins că, atunci când se concentra, ochii săi radiau o forţă extrasenzorială. Pesemne că aceste însuşiri îl fascinaseră pe omul primitiv.

— Stânca a degajat o energie impresionantă, explică Lev Ruach. Trebuie să fi fost de natură electrică. Dar de ce? Nu pot crede că a fost ceva lipsit de sens.

Burton privi la stânca în formă de ciupercă. Cilindrul cenuşiu aflat în adâncitura centrală părea să fi rămas neafectat de descărcarea electrică. Burton atinse piatra. Era caldă, ca şi cum ar fi fost expusă doar la soare şi nimic mai mult.

— N-o atinge! strigă Lev Ruach. S-ar putea să mai urmeze o…, şi se opri văzând că avertismentul lui venea prea târziu.

— O noua descărcare? făcu Burton. Nu prea cred. Poate mai târziu. Cilindrul acela a fost pus acolo pentru ca noi să învăţăm cum să-l folosim.

Se sprijini cu mâinile de „pălăria” ciupercii şi sări pe ea. Uşurinţa cu care reuşise asta îl umplu de încântare. De multă vreme nu se mai simţise atât de tânăr şi puternic. Sau flămând.