Isaac Asimov - Zeii înşişi

Paharul se umpluse în momentul cînd Henry Garrison, tînăr stagiar, primise o însărcinare plină de prestigiu care, după toate normele, ar fi trebuit să-i revină lui Lamont. În momentul acela, ura lui ajunsese în punctul unde nu-i mai era suficient să aibă dreptate. Voia să-l zdrobească pe Hallam, să-l distrugă definitiv.

Sentimentul sporea cu fiecare zi, aproape cu fiecare oră, prin atitudinea personalului de la Staţia Pompă. Caracterul dur al lui Lamont nu atrăsese multe simpatii, totuşi cîteva existaseră.

Însuşi Garrison era stînjenit. Era un tînăr amabil, cu vorba înceată, care, în mod evident, nu dorea necazuri, iar acum stătea în uşa laboratorului lui Lamont, cu o expresie vădit îngrijorată.

― Hei, Pete, îl interpelă el, ai vreme pentru o discuţie?

― Bineînţeles, se încruntă Lamont, evitînd să-l privească în ochi.

Garrison intră şi se aşeză.

― Pete, spuse el, nu pot refuza proiectul, dar să ştii că n-am tras sforile pentru el. A fost realmente o surpriză.

― Cine ţi-a cerut să-l refuzi? Mie nici nu-mi pasă de el.

― Pete! E vorba de Hallam. Dacă o să-l refuz, n-o să ţi-l dea ţie, ci altcuiva. Ce i-ai făcut bătrînului?

― Tu ce crezi despre Hallam? contraatacă Lamont. După părerea ta, ce fel de om este?

Garrison fu surprins de întrebare. Îşi umezi buzele şi-şi frecă nasul.

― Păi…, făcu el şi rămase aşa.

― Om mare? Savant strălucit? Conducător înzestrat?

― Păi…

― Să-ţi spun eu atunci. E un sonat şi un impostor! A obţinut reputaţia şi poziţia asta, iar acum e înspăimîntat. Ştie că văd prin el şi de asta e pornit contra mea.

Garrison rîse nesigur:

― Doar nu te-ai dus la el şi i-ai spus…

― Nu, nu i-am spus nimic în mod direct. Cîndva o voi face. Dar el ştie. Ştie că sunt unul dintre cei pe care nu-i poate prosti, chiar dacă nu spun nimic.

― Dar, Pete, de ce să-l laşi să ştie? Nici eu nu zic c-ar fi cel mai mare din lume, dar de ce să strig asta în gura mare. Cariera ta e-n mîinile lui.

― Oare? Eu am reputaţia lui în mîinile mele. Am să-i arăt eu!

― Cum?

― Treaba mea, murmură Lamont, care în acel moment n-avea nici cea mai mică idee cum s-o facă.

― E ridicol, spuse Garrison. Nu poţi învinge. Are să te desfiinţeze. Chiar dacă, într-adevăr, nu-i un Einstein sau un Oppenheimer, în ochii lumii e mai mult decît atît. Pentru populaţia Pămîntului, el este Părintele Pompei de Electroni şi nu poţi face nimic atît timp cît Pompa de Electroni este cheia paradisului omenirii. Cîtă vreme o să fie aşa, Hallam nu poate fi atins şi eşti nebun dacă crezi altfel. Ce naiba, Pete, spune-i că e cel mai mare şi vezi-ţi de treabă. Nu fii un alt Denison.

― Ştii ce, Henry? izbucni Lamont. Poate ai treabă şi eu te reţin. Garrison se ridică brusc şi ieşi, fără nici un cuvînt. Lamont îşi făcuse alt duşman; sau cel puţin pierduse alt prieten. Preţul era totuşi cinstit, hotărî el în cele din urmă, căci o remarcă a lui Garrison deschisese o direcţie nouă.

În esenţă, Garrison spusese:”… cîtă vreme Pompa de Electroni este cheia paradisului omenirii… Hallam e invulnerabil.”

Cu această replică sunîndu-i în minte, Lamont îşi luă pentru prima dată gîndul de la Hallam şi se opri asupra Pompei de Electroni.

Era Pompa de Electroni cheia paradisului omenirii? Sau exista vreo neregulă?

În istorie n-a existat nimic perfect. Ce se întîmpla cu Pompa?

Lamont cunoştea destul din istoria para-teoriei ca să ştie că problema unei hibe nu fusese ignorată. Cînd se anunţase că principiul de funcţionare al Pompei de Electroni era tocmai pomparea electronilor din Univers în para-Univers, nu puţini au fost cei care au întrebat: „Dar ce se va întîmpla cînd toţi electronii vor fi pompaţi?”

Răspunsul era simplu. Considerînd un consum maxim al Pompei, rezerva de electroni avea să dureze cel puţin un trilion de trilioane de ani ― şi întregul Univers, chiar la un loc cu para-Universul, n-avea să reprezinte decît o parte infimă din acest timp.

Cealaltă obiecţie era mai sofisticată. Nu era posibil să se pompeze toţi electronii. Pe măsură ce ei erau pompaţi, para-Universul cîştiga sarcini negative, iar Universul sarcini pozitive. Cu fiecare an, pe măsură ce diferenţa dintre sarcini creştea, avea să fie tot mai greu să se pompeze electroni împotriva forţei sarcinii de semn opus. Desigur, în realitate se pompau atomi neutri, dar distorsiunea traiectoriei electronilor orbitali în decursul procesului crea o sarcină efectivă, care creştea extraordinar odată cu schimbările de radioactivitate ce urmau.

Dacă sarcina concentrată rămînea în punctele de pompare, efectul asupra atomilor cu orbite distorsionate, ce erau pompaţi, avea să oprească aproape imediat întregul proces; dar, desigur, trebuia luată în considerare şi difuzia. Sarcina concentrată difuza deasupra Pămîntului şi efectul asupra procesului de pompare se calculase ţinînd seama de aceasta.

În general, sarcina pozitivă crescătoare a pămîntului obliga vîntul solar, încărcat tot pozitiv, să ocolească planeta la distanţă tot mai mare, iar magnetosfera se extindea. Datorită cercetărilor lui McFarland (adevăratul autor al Marii Intuiţii, în versiunea lui Lamont), se demonstra că avea să se atingă un punct de echilibru pe măsură ce vîntul solar mătura tot mai multe dintre particulele pozitive smulse din atmosfera Pămîntului şi purtate în exosferă. Cu fiecare creştere în intensitate a pompării, cu fiecare Staţie-Pompă nou construită, sarcina pozitivă a Pămîntului creştea puţin şi magnetosfera se mărea cu cîţiva kilometri. Totuşi schimbarea era neînsemnată şi, în cele din urmă, sarcina pozitivă era măturată de vîntul solar şi răspîndită în toate colţurile sistemului solar.

Chiar aşa ― chiar acceptînd cea mai rapidă difuzie a sarcinii ― avea să vină un timp cînd diferenţele locale de sarcină între univers şi para-univers, la capetele Pompei, vor creşte pînă la oprirea procesului, iar asta avea să însemne doar o fracţiune din timpul de consum al tuturor electronilor ― aproximativ o trilionime din acel timp.

Prin urmare, Pompa avea să mai funcţioneze un trilion de ani. Un singur trilion de ani, dar asta era suficient. Un trilion de ani reprezenta mai mult decît avea să dureze omul, sau sistemul solar. Iar dacă totuşi omul avea să mai existe pînă atunci (sau altă fiinţă, succesor şi înlocuitor al omului), fără îndoială că se va fi inventat ceva pentru a corecta situaţia. Într-un trilion de ani se puteau face multe lucruri.

Lamont trebuia să fie de acord cu asta.

Atunci îşi aminti altceva, de care se ocupase însuşi Hallam într-un articol de popularizare. Căută revista respectivă cu dispreţ. Înainte de a merge mai departe, era important să vadă ce afirmase Hallam.

„Din cauza forţei gravitaţionale mereu prezentă, s-a asociat expresia < la vale > cu schimbarea inevitabilă folosită pentru a produce energie ce poate fi apoi trecută în lucru mecanic. În secolele trecute, apa care curgea la vale învîrtea roţi care, mai departe, acţionau maşini precum pompele şi generatoarele. Dar ce se întîmplă cînd toată apa a curs la vale?

Evident, totul se opreşte, pînă cînd apa este readusă sus ― iar asta înseamnă muncă, nu glumă. De fapt, se consumă mai mult împingînd apa în sus decît s-a acumulat prin curgerea ei la vale. Lucrăm cu pierdere de energie. Din fericire, Soarele munceşte pentru noi.

Apa din oceane se evaporă, vaporii urcă în atmosferă, formează nori şi eventual revin sub formă de ploaie sau zăpadă. Acestea pătrund în sol, alimentează izvoarele şi pîraiele şi menţin curgerea apei la vale.