Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Ce înseamnă asta?

― Că structura străină nu se risipeşte atît de repede pe cît credem noi şi astfel se adună, ca să zic aşa, în sistemul solar, fiind mult mai concentrată decît se presupunea.

― Am priceput, încuviinţă senatorul. Şi cît va trece pînă cînd spaţiul din sistemul solar va ajunge la echilibru? Presupun că mai puţin de 1030 ani.

― Mult mai puţin, domnule. Chiar mai puţin de 1010 ani. În jur de cincizeci de miliarde de ani.

― În comparaţie cu situaţia anterioară, nu-i prea mult, aşa-i? Totuşi suficient, nici un motiv imediat de alarmă, nu?

― Mă tem că există un motiv imediat de alarmă, domnule. Pericolul va apărea cu mult mai înaintea echilibrului. Din cauza pompării, interacţiunea nucleară e tot mai puternică în universul nostru, cu fiecare clipă.

― Suficient de puternică pentru a fi măsurată?

― Poate că nu, domnule.

― Nici după douăzeci de ani de pompare?

― Poate că nu, domnule.

― Atunci, de ce te temi?

― Deoarece de tăria interacţiunilor nucleare se leagă viteza cu care hidrogenul se transformă în heliu, în miezul soarelui. Dacă interacţiunea creşte chiar infinitezimal, viteza de fuziune a hidrogenului în soare creşte considerabil. Soarele menţine balanţa între radiaţie şi gravitaţie cu mare delicateţe şi a înclina balanţa în favoarea radiaţiei, aşa cum facem noi acum…

― Da?

―… va provoca o explozie uriaşă. După legile noastre fizice, e imposibil ca o stea atît de mică cum e soarele să devină o supernovă. Dar cu legile alterate, nu se ştie. Mă îndoiesc că vor fi semne de avertizare. Soarele va exploda şi după opt minute dumneavoastră şi cu mine vom fi morţi, iar Pămîntul se va transforma rapid într-un norişor de vapori.

― Şi nu se poate face nimic?

― Dacă este prea tîrziu pentru a evita disturbarea echilibrului, nu. Dacă însă nu-i prea tîrziu, atunci trebuie oprită pomparea.

Senatorul îşi drese glasul.

― Înainte de a accepta să te primesc, tinere, m-am interesat asupra ta, deoarece nu te cunoşteam personal. Printre cei cu care am vorbit a fost şi Dr. Hallam. Îl cunoşti, nu-i aşa?

― Da, domnule. Un colţ al gurii lui Lamont zvîcnea, dar vocea îi era neschimbată. Îl cunosc bine.

― El mi-a spus, reluă senatorul, privind o hîrtie de pe birou, că eşti o persoană generatoare de necazuri, cu o sănătate mintală îndoielnică, şi mi-a cerut să-ţi refuz întrevederea.

― Acestea au fost cuvintele sale, domnule? rosti Lamont cu un glas ce încerca să fie calm.

― Exact cuvintele sale.

― Atunci de ce aţi acceptat să mă primiţi, domnule?

― În mod obişnuit, dacă aş fi primit o astfel de recomandare de la Hallam, nu te-aş fi primit. Timpul meu e preţios şi bunul Dumnezeu ştie că văd mai mulţi indivizi cu o sănătate mintală îndoielnică decît îţi poţi închipui, chiar printre cei ce vin cu recomandări speciale. Totuşi, în acest caz, nu mi-a plăcut „cererea” lui Hallam. Nu-l obligi ceva pe un senator, şi Hallam ar trebui să înveţe lucrul ăsta.

― Atunci mă veţi ajuta, domnule?

― Să te ajut la ce?

― Să…să aranjaţi oprirea pompelor.

― Asta? În nici un caz. E imposibil.

― De ce? Sunteţi preşedintele Comitetului pentru Tehnologie şi Mediu înconjurător şi în mod precis este sarcina dumneavoastră de-a opri pomparea, sau orice alt procedeu tehnologic care ameninţă integritatea mediului. Nu poate exista pericol mai mare şi mai inevitabil decît pomparea.

― Bineînţeles. Bineînţeles. Dacă ai dreptate. Dar se pare că toată istoria ta se rezumă la faptul că ai emis nişte presupuneri diferite de cele recunoscute. Cine poate spune de partea cui este dreptatea?

― Domnule, versiunea mea explică o serie de lucruri neclarificate de versiunea oficială.

― Bine, atunci colegii tăi ar fi trebuit să-ţi accepte modificările şi, bănuiesc, în cazul acesta n-ai mai fi venit la mine.

― Colegii mei nu vor crede, domnule. Propriul lor interes le stă în cale.

― După cum propriul tău interes stă în calea recunoaşterii de către tine că s-ar putea să n-ai dreptate… Tinere, pe hîrtie puterile mele sunt uriaşe, dar pot reuşi doar cînd oamenii vor să mă lase. Lasă-mă să-ţi ofer o lecţie de politică practică.

Îşi privi ceasul, se lasă pe spate şi zîmbi. Propunerea nu era ceva obişnuit pentru el dar, în dimineaţa aceea, un editorial din Terrestrial Post se referise la el ca fiind „un politician desăvîrşit, cel mai talentat din Congresul Internaţional” şi mîndria care-l cuprinsese încă mai dăinuia.

― E o greşeală, începu el, să presupui că oamenii doresc ca mediul să fie protejat sau vieţile lor salvate, şi că ar fi recunoscători unui idealist care ar lupta pentru astfel de ţeluri. Oamenii doresc confort personal. Ştim asta suficient de bine din experienţa crizei mediului din secolul douăzeci. Odată ce se ştia că ţigările sporesc riscul cancerului pulmonar, remediul evident era oprirea fumatului, dar remediul dorit era o ţigare care să nu provoace cancer. Cînd a devenit clar că motorul cu ardere internă poluează în mod periculos atmosfera, remediul evident, era abandonarea acestor motoare, iar remediul dorit a fost construcţia de motoare nepoluante.

Atunci, tinere, nu-mi cere să opresc pomparea. Economia şi confortul întregii planete depind de ea. Mai bine, spune-mi cum se poate evita explozia soarelui?

― Nu există o cale, domnule senator, răspunse Lamont. Ne ocupăm de ceva care este atît de fundamental încît nu ne putem juca. Trebuie oprită!

― Aha, şi poţi doar sugera să ne reîntoarcem la situaţia existentă înainte de pompare.

― Trebuie.

― În cazul ăsta, ai nevoie de dovezi puternice în sprijin.

― Cea mai bună dovadă, răspunse Lamont apăsat, este explozia soarelui. Cred că nu vreţi să ajungem pînă acolo.

― Poate că nu-i necesar. De ce nu poţi obţine sprijinul lui Hallam?

― Deoarece este un individ mărunt care s-a trezit Părintele Pompei de Electroni. Cum să admită că odrasla lui va distruge pămîntul?

― Înţeleg la ce te gîndeşti, dar pentru întreaga lume el rămîne Părintele Pompei de Electroni şi numai cuvîntul său are suficientă greutate în acest domeniu.

― Nu va renunţa niciodată, clătină din cap Lamont. Mai degrabă ar prefera explozia soarelui.

― Atunci, forţează-i mîna. Ai o teorie, dar în sine o teorie nu înseamnă nimic. Trebuie să existe o cale de verificare a ei. Durata de înjumătăţire a uraniului, să zicem, depinde de interacţiunile din nucleu. S-a schimbat ea conform teoriei tale?

Lamont clătină iar din cap.

― Radioactivitatea obişnuită depinde de forţele nucleare slabe şi, din păcate, astfel de experienţe ar oferi numai rezultate limită. Atunci cînd efectele se vor arăta cu precizie, va fi prea tîrziu.

― Altceva, atunci?

― Există anumite interacţiuni pionice ce pot oferi rezultate exacte, în această fază. Încă şi mai bune sunt combinaţiile quark-quark care, recent, au produs rezultate surpriză pe care sunt convins că le pot explica…

― Atunci, dă-i drumul.

― Da, dar pentru a obţine aceste rezultate, trebuie să folosesc cel mai mare sincrotron protonic aflat pe Lună, domnule. Am verificat şi nu va fi disponibil ani de zile, dacă nu trage cineva sforile.

― Adică eu?

― Da, domnule senator.

― Nu atît timp cît Dr. Hallam spune aşa ceva despre tine, fiule. Senatorul bătu cu degetul în hîrtia de pe masă. Nu pot face nici un pas.

― Dar existenţa pericolului…

― Dovedeşte-l.