Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Ai o imaginaţie bună, profesore, dar nu sunt de acord. Nu văd nici o şansă de a opri pompatul doar pe baza imaginaţiei tale. Ştii ce înseamnă Pompa pentru omenire? Nu-i vorba doar de energie gratuită, nepoluantă şi din belşug. Priveşte dincolo de asta. Înseamnă că omenirea nu mai trebuie să muncească pentru a trăi. Înseamnă că, pentru prima dată în istorie, omenirea se poate întoarce, ca un creier colectiv, către problema mult mai importantă a dezvoltării adevăratului ei potenţial.

De pildă, nu toate cuceririle medicale a peste două sute şi cincizeci de ani au reuşit să prelungească durata medie a vieţii omului cu mult peste o sută de ani. De nenumărate ori, gerontologii ne-au spus că, teoretic, nu există nimic care să stea în calea imortalităţii omului dar, deocamdată, nu s-a acordat suficientă atenţie problemei.

― Imortalitatea! exclamă furios Lamont. Astea sunt basme.

― Poate că eşti un judecător al basmelor, profesore, răspunse Chen, dar doresc să văd începutul cercetărilor în această direcţie. Nu poate începe dacă pomparea se opreşte. Atunci, vom reveni la energia costisitoare, limitată şi poluantă. Populaţia pămîntului va trebui să muncească pentru a trăi şi basmul imortalităţii va rămîne doar un basm.

― Oricum, aşa va fi. Nimeni nu va fi nemuritor. Nimeni nu va apuca nici măcar să-şi trăiască viaţa.

― Mda, dar asta doar după teoria ta.

Lamont cîntări posibilităţile şi se hotărî să rişte.

― Domnule Chen, puţin mai înainte v-am spus că doresc să explic ştiinţa mea asupra gîndirii para-oamenilor. O să încerc acum. Am primit mesaje.

― Da, dar le puteţi interpreta?

― Am primit un cuvînt în limba noastră.

Chen se încruntă uşor. Băgă mîinile în buzunare, îşi întinse picioarele scurte şi se lăsă pe spate în scaun.

― Şi care este acest cuvînt?

― Frică! Lamont nu mai consideră necesar să menţioneze scrierea greşită.

― Frică, repetă Chen. Şi ce crezi că înseamnă?

― Nu-i clar că le e teamă de fenomenul pompării?

― Deloc. Dacă le era teamă, ar fi oprit pomparea. Ai dreptate, cred că le e teamă, dar ca nu cumva să oprim pomparea de la noi. Le-ai transmis intenţia ta şi dacă ne oprim, aşa cum doreşti, şi ei vor fi nevoiţi să se oprească. Ai spus singur că nu pot continua fără noi. Nu-i învinovăţesc că le este frică.

Lamont rămase tăcut.

― Văd, continuă Chen, că nu te-ai gîndit la asta. Atunci, vom lupta pentru nemurire. Cred că va fi o cauză mult mai populară.

― Da, cauzele populare, rosti încet Lamont. N-am înţeles ce e important pentru dumneavoastră. Cîţi ani aveţi, domnule Chen?

O clipă, Chen rămase nemişcat, apoi se răsuci pe călcîie. Părăsi încăperea repede, cu pumnii încleştaţi.

Mai tîrziu, Lamont îi căută biografia. Chen avea şaizeci de ani, iar tatăl său murise la şaizeci şi doi. Dar asta nu conta.

― Nu pari să fi avut noroc, spuse Bronowski.

Lamont stătea în laborator, privindu-şi vîrfurile pantofilor şi observînd visător că arătau neaşteptat de uzaţi.

― Nu, clătină el din cap.

― Pînă şi marele Chen te-a refuzat?

― Nu vrea să facă nimic pînă nu are dovezi. Toţi vor dovezi, dar resping ceea ce le ofer. În realitate, vor fie blestemata lor de Pompă, fie reputaţie, fie un loc în istorie, Chen vrea nemurirea.

― Tu ce vrei, Pete? întrebă încet arheologul.

― Siguranţa omenirii. Nu mă crezi?

― Ba da. Dar ce vrei, de fapt?

― Bine, atunci, şi Lamont izbi cu palma în masa dinaintea lui. Vreau să fie dreptate, iar eu am dreptate.

― Eşti sigur?

― Sunt sigur! Şi nu mă tem de nimic pentru că vreau să cîştig. Ştii, cînd am plecat de la Chen, aproape că m-am dispreţuit.

― Tu?

― Da, eu. De ce nu? Mă gîndeam: la fiecare cotitură, Hallam mă opreşte. Cît timp Hallam mă respinge, oricine are o scuză ca să nu mă creadă. În timp ce el stă ca o stîncă, eu trebuie să cad. De ce, atunci, n-am lucrat prin intermediul lui; de ce nu l-am periat; de ce nu l-am manevrat ca să mă ajute, în loc să-l împung mereu?

― Crezi că ai fi putut?

― Nu, niciodată. Dar, în disperare, m-am gîndit…la tot felul de lucruri. Că, poate, o să merg pe Lună. Desigur, cînd l-am înfuriat la început, nu era nici vorbă de sfîrşitul Pămîntului, dar am înrăutăţit lucrurile cînd s-a ridicat această problemă. Dar, după cum îţi dai seama, nimic nu l-ar fi ridicat împotriva Pompei.

― Dar, acum, mi se pare că nu-l mai dispreţuieşti.

― Nu. Deoarece conversaţia cu Chen a adus un avantaj. Mi-a arătat că-mi pierdeam timpul.

― Aşa se pare.

― Da, dar inutil. Soluţia nu se găseşte aici, pe Pămînt. I-am spus lui Chen că soarele nostru poate exploda, dar para-soarele nu, deşi asta nu-i va salva pe para-oameni, căci atunci cînd soarele nostru va exploda, şi capătul nostru de Pompă se va opri, deci şi al lor. Nu pot continua fără noi, înţelegi?

― Da, înţeleg.

― Atunci, de ce nu gîndim invers? Noi nu putem continua fără ei. În cazul acesta, cui îi pasă dacă noi oprim sau nu Pompa? Lasă-i pe para-oameni să o facă.

― Aha, dar o vor face?

― Au spus F-H-I–C-A. Asta înseamnă că le e teamă. Chen spunea că le e teamă de noi; de faptul că noi vom opri Pompa; dar nu cred o clipă lucrul ăsta. Le este frică. Am tăcut cînd Chen a spus asta. A crezut că m-a convins. Greşea; mă gîndeam că trebuie să-i facem pe para-oameni s-o oprească. Trebuie! Mike, abandonez totul, cu excepţia ta. Tu eşti speranţa omenirii. Comunică cu ei, într-un fel sau altul.

Bronowski rîse cu o bucurie copilărească.

― Pete, spuse el, eşti un geniu.

― Aha! Ţi-ai dat seama.

― Nu, vorbesc serios. Ai ghicit ceea ce voiam să-ţi spun. Am trimis mesaj după mesaj, folosind simbolurile lor într-un mod despre care presupun că poate reprezenta Pompa, dar folosind şi termenul nostru. Iar din informaţiile acumulate în atîtea luni, am făcut tot posibilul să folosesc simbolurile lor într-un mod care să semnifice dezaprobarea, utilizînd iarăşi, în paralel, şi termenul terestru. N-aveam habar dacă voi reuşi ceva sau apucasem pe o cale greşită şi, deoarece n-am primit un răspuns, avem puţine speranţe.

― Nu mi-ai spus că asta încercai…

― A fost secretul meu.

― Şi ce s-a întînplat?

― Ieri am trimis doar două cuvinte, în limba noastră. Am scris: P-O-M-P-A- R-E-A.

― Şi?

― Azi dimineaţă, am primit un răspuns la fel de simplu şi direct. Era: D-A P-O-M-P-A R-E-A R-E-A R-E-A. Asta-i.

Mîinile lui Lamont tremurau cînd apucă foiţa.

― Nu-i nici o greşeală, nu? Asta-i o confirmare, aşa-i?

― Aşa mi se pare. Cui vrei s-o arăţi?

― Nimănui, rosti hotărît Lamont. Nu mă mai cert. O să-mi spună că am falsificat mesajul şi atunci nu mai pot face nimic. Lasă-i pe para-oameni să oprească Pompa; atunci se va opri şi la noi şi nu va putea fi pornită iarăşi, decît din partea noastră. Atunci, cei din Staţie nu vor şti cum să dovedească mai repede faptul că am avut dreptate şi că Pompa e periculoasă.

― De ce crezi asta?

― Pentru că va fi unicul mod de-a scăpa de furia mulţimii care va cere, fără succes, redeschiderea Pompei… Nu crezi?

― Da, poate. Mă deranjează însă ceva.

― Ce anume?

― Dacă para-oamenii sunt convinşi că Pompa e periculoasă, de ce n-au oprit-o deja? M-am interesat, şi merge strună.

― Poate că nu vor o oprire unilaterală, se încruntă Lamont. Ne consideră partenerii lor şi doresc un acord bilateral de oprire. Ce zici?