Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Treceţi peste Hallam şi-l voi dovedi.

― Dovedeşte-l şi voi trece peste Hallam.

― Domnule senator, răsuflă adînc Lamont. Să presupunem că există o şansă infimă ca să am dreptate. Nu merită să luptaţi pentru şansa aceea? înseamnă totul: omenirea, planeta…

― Vrei să lupt de partea binelui? Mi-ar place. Există o anumită dramă în respingerea unei cauze drepte. Orice politician decent e suficient de masochist ca să se viseze din cînd în cînd prăbuşindu-se în flăcări, în vreme ce îngerii cîntă. Dar, Dr. Lamont, pentru aşa ceva trebuie să existe o şansă de luptă. Trebuie să ai pentru ce lupta, ca să poţi ― doar să poţi ― cîştiga. Dacă te sprijin, nu reuşesc nimic doar punînd cuvîntul tău împotriva dorinţei unanime pentru pompare. Să cer oamenilor să renunţe la confortul şi bogăţia cu care s-au obişnuit, graţie Pompei, doar pentru că un ins a strigat „Prăpăd”, în vreme ce toţi ceilalţi savanţi se ridică împotriva lui, iar celebrul Hallam îl numeşte idiot? Nu, băiete, nu pot să mă arunc în flăcări pentru nimic.

― Atunci, ajutaţi-mă să-mi găsesc dovada. Nu făţiş, dacă vă temeţi…

― Nu mă tem, rosti brusc Burt. Sunt practic. Dr. Lamont, jumătatea de oră a trecut de mult.

Lamont îl privi frustrat pentru o clipă, dar chipul lui Burt era în mod vădit intransigent. Se ridică şi plecă.

Senatorul nu-l introduse imediat pe următorul solicitant. Trecură minute bune, timp în care privi în gol şi-şi mîngîie cravata. Era posibil ca tipul să fi avut dreptate? Exista cea mai mică şansă de a avea dreptate?

Trebuia să admită că i-ar fi făcut plăcere să-l calce pe Hallam, să-l bage cu capul în mocirlă şi să-l lase acolo ― dar asta n-avea să se întîmple. Individul era intangibil. O singură dată se confruntase cu el, cu aproape zece ani în urmă. Avusese dreptate, dreptate absolută şi Hallam greşise extraordinar, iar între timp evenimentele o dovediseră. Totuşi, atunci Burt fusese umilit şi drept rezultat fusese gata să piardă realegerea.

Burt clătină din cap, admonestîndu-se. Poate că ar risca realegerea pentru o cauză bună, dar nu mai putea risca umilirea. Se ridică şi-şi privi următorul vizitator cu o faţă calmă şi impenetrabilă.

Poate că Lamont ar fi ezitat, dacă ar fi simţit că mai are ceva de pierdut, din punct de vedere profesional. În mod clar, Joshua Chen era nepopular şi oricine avea de a face cu el risca să fie privit nefavorabil în învăţămînt. Chen era un revoluţionar singuratic, a cărui voce putea fi totuşi auzită mereu, pentru că îşi susţinea cauzele cu o intensitate extraordinară şi pentru că îşi alcătuise o organizaţie mai unită decît orice partid politic din lume.

Fusese unul dintre factorii importanţi care contribuiseră la viteza cu care Pompa rezolvase problemele energetice ale planetei. Avantajele Pompei erau limpezi şi vădite, limpezi ca şi non-poluarea şi vădite ca şi gratuitatea, deşi mai existau unii ce luptau pentru energia nucleară, nu pentru că ar fi fost mai bună, ci pentru că fusese visul copilăriei lor.

De aceea, cînd Chen bătea toba, lumea era ceva mai atentă. Acum stătea aici, cu obrajii laţi şi chipul rotund purtînd dovezile unei origini pe trei-sferturi chineză.

― Să ne înţelegem, rosti el. Vorbeşti doar în numele tău?

― Da, spuse apăsat Lamont. Hallam nu mă sprijină. De fapt, Hallam spune că sunt nebun. Trebuie să ai aprobarea lui înainte de a acţiona?

― N-am nevoie de aprobarea nimănui, decretă arogant Chen, apoi continuă gînditor: Spui că para-oamenii sunt mai avansaţi tehnologic decît noi?

Lamont acceptase acest singur compromis. Evita să spună că erau mai inteligenţi. „Mai avansaţi tehnologic” era mai puţin ofensiv, dar la fel de adevărat.

― Aşa-i, răspunse el; chiar numai pentru faptul că pot trimite materiale între universuri, iar noi nu putem.

― Atunci, de ce au pornit Pompa dacă este periculoasă? De ce continuă?

De acum, fizicianul învăţase arta compromisurilor. Ar fi putut spune că auzise de multe ori întrebarea aceea, dar ar fi părut condescendent, poate chiar plictisit, aşa încît evită să o facă.

― Erau tot atît de nerăbdători ca şi noi, spuse el, să înceapă cu ceva, aparent foarte rîvnit ca sursă de energie. Presupun că, în acest moment, ei sunt la fel de neliniştiţi ca şi mine.

― Asta e totuşi părerea ta. N-ai nici o dovadă a gîndirii lor.

― Nimic ce să pot arăta acum.

― Atunci, nu ajunge.

― Ne putem permite să riscăm…

― Nu ajunge, profesore. Nu sunt dovezi. Nu mi-am clădit o reputaţie ochind ţinte la întîmplare. Proiectele mele au dus adevărul spre ţintă de fiecare dată, pentru că ştiam ce fac.

― Dar cînd voi avea dovezile…

― Atunci am să te sprijin. Dacă dovezile mă vor satisface, te asigur că nici Hallam, nici Congresul nu vor putea rezista valului. Obţine dovezile şi revino cu ele.

― Va fi prea tîrziu.

― Poate, ridică din umeri Chen. Dar e mult mai probabil să afli că n-ai avut dreptate şi că nu există nici o dovadă.

― Am dreptate! Lamont răsuflă adînc şi rosti pe un ton confidenţial: Domnule Chen! E foarte probabil că în univers există trilioane şi trilioane de planete locuite şi, printre ele, miliarde cu viaţă inteligentă şi tehnologii dezvoltate. Probabil acelaşi lucru se poate spune şi despre para-univers. Se poate ca în istoria celor două universuri să fi existat multe perechi de lumi care au intrat în contact şi au început să pompeze. Pot fi zeci sau chiar sute de Pompe răspîndite între cele două universuri.

― Pure speculaţii. Şi ce dacă?

― Se poate ca, în zeci sau sute de cazuri, interferenţa legilor fizice să fi avansat suficient, pe plan local, pentru a exploda soarele unei planete. Efectul s-ar fi putut răspândi mai departe. Energia unei supernove, adăugată la schimbarea legilor naturale, putea să fi produs explozii printre stelele vecine, care la rîndul lor au produs altele. Cu timpul, poate întregul nucleu al unei galaxii, sau al unui braţ de galaxie, va exploda.

― Toate astea sunt doar fantezii.

― Oare? în univers există sute de quasari; corpuri de mărimea cîtorva sisteme solare, dar care strălucesc cu lumina a cîteva sute de galaxii obişnuite.

― Vrei să-mi spui că quasarii sunt ceea ce a mai rămas din planetele care au pompat înainte?

― E doar o sugestie. Deşi au fost descoperiţi acum o sută cincizeci de ani, astronomii tot n-au reuşit să le definească sursa energetică. Nimic din acest univers n-o justifică. Atunci, nu-nseamnă că…

― Dar para-universul? Şi el este plin de quasari?

― Nu cred. Acolo sunt alte condiţii. Para-teoria e destul de sigură că fuziunea are loc mult mai uşor acolo şi astfel stelele trebuie să fie, în medie, mult mai mici decît ale noastre. Va fi deci necesară o rezervă mai mică de hidrogen uşor fuzibil pentru a produce energia soarelui nostru. O cantitate de mărimea lui ar exploda spontan. Dacă legile noastre străpung para-universul, hidrogenul devine ceva mai greu fuzibil; para-stelele ar începe să se răcească.

― Asta nu-i prea rău, rosti Chen. Pot folosi pomparea pentru a-şi asigura energia necesară. După aceste speculaţii, sunt perfect în regulă.

― Nu tocmai, răspunse Lamont. Pînă atunci nu se prea gîndise la situaţia din para-univers. Pompa se porneşte în clipa cînd capătul nostru explodează. Nu pot s-o menţină fără noi şi asta înseamnă că vor avea o stea în răcire fără energia Pompei. Ar fi poate şi mai rău; noi vom dispare fără dureri, într-o clipă, în vreme ce agonia lor va fi prelungită.