Isaac Asimov - Zeii înşişi

Dua suspină.

Pe cînd era copil, cînd încă se mai considera unică, o singură fiinţă, şi nu parte a unei triade, era mult mai conştientă de această particularitate. Şi ceilalţi o atenţionau mai des în legătură cu ea. Un lucru la fel de neînsemnat ca suprafaţa la înserare…

Îi plăcea suprafaţa seara. Celelalte Emoţionale o considerau rece şi sumbră şi se înfioraseră, coagulîndu-se, cînd le-o descrisese. Erau gata să iasă în căldura amiezii, să se întindă şi să se hrănească, dar asta era exact ceea ce făcea amiaza neinteresantă. Nu-i plăcea să stea pe lîngă pălăvrăgitoarele acelea.

Desigur, trebuia să mănînce, dar îi plăcea mai mult seara, cînd era foarte puţină hrană, însă totul era de un roşu profund şi ea era singură. Evident, le-o descrisese celorlalte ca fiind mai rece şi mai sumbră decît în realitate, ca să le vadă cum îşi creşteau muşchii tari, imaginîndu-şi frigul, sau cît de tari puteau fi tinerele Emoţionale. După un timp, începeau să şuşotească şi să rîdă de ea ― şi o lăsau singură.

Soarele micuţ era acum la orizont, cu roşeaţa aceea tainică pe care numai ea o putea vedea. Dua se extinse în lateral şi se îngroşă dorso-ventral, absorbind urmele vagi de căldură. Le molfăi leneşă, savurînd uşoara aciditate, gustul fără de substanţă al lungimilor de undă mari. (Nu mai întîlnise altă Emoţională care să admită că-i place. Nu-şi putea explica de ce o asocia cu libertatea; libertatea de ceilalţi, cînd putea fi singură).

Chiar acum, singurătatea, frigul şi roşul profund îi readuceau zilele dinainte de triadă; ba chiar mai mult, pe propriul ei Parental, care o urmărea greoi, temîndu-se mereu să n-o vadă rănită.

Îi fusese pe deplin devotat, aşa cum sunt întotdeauna Parentalii; mai grijulii faţă de micii lor mijlocali, decît faţă de ceilalţi doi. O irita şi visa mereu ziua cînd avea s-o părăsească. Toţi Parentalii procedau aşa în cele din urmă; şi cît de mult îi simţise lipsa cînd într-o zi, o părăsise!

Venise s-o anunţe, cît mai grijuliu, în ciuda dificultăţilor Parentalilor de a-şi exprima sentimentele în cuvinte. În ziua aceea ea îl evitase; nu din răutate, nici pentru că bănuise ce avea să-i spună, ci pur şi simplu, de bucurie. Izbutise să-şi găsească un loc special la amiază şi se îndopase în singurătate, cuprinsă treptat de o senzaţie ciudată, de mîncărime, care solicita mişcare şi activitate. Lunecase peste stînci, lăsîndu-şi marginile peste muchiile lor. Ştia că era o faptă extrem de indecentă pentru oricine, cu excepţia copiilor, dar în acelaşi timp o excita şi o alina.

În cele din urmă, Parentalul o prinsese şi rămăsese înaintea ei, tăcut, micşorînd şi opacizînd ochii, de parcă ar fi vrut să oprească fiecare rază de lumină reflectată de la Dua; să o vadă cît mai mult posibil.

La început, ea îl privise gîndindu-se zăpăcită că fusese văzută frecîndu-se de stînci şi se ruşinase. Dar nu captă nici o aură de ruşine şi în cele din urmă rostise supusă:

― Ce este, tăticule?

― E timpul, Dua. Îl aşteptam. Cred că şi tu.

― Ce timp? Acum că era aici, Dua se încăpăţîna să nu afle. Dacă refuza să afle, nu era nimic de aflat. (Nu scăpase niciodată de acest obicei. Odeen spunea că toate Emoţionalele erau aşa, cu vocea aceea superioară pe care o folosea uneori cînd era copleşit de importanţa de a fi Raţional).

― Trebuie să plec, spusese Parentalul ei. N-o să mai fiu cu tine. Apoi se oprise şi o privise, iar ea nu putuse rosti nimic.

― Să le spui şi celorlalţi, adăugase el.

― De ce?

Dua se întorsese revoltată, cu silueta tot mai vagă, încercînd să se disipeze. Dorise să se disipeze complet şi desigur nu se putea.

După un timp, o duruse şi atunci se întărise iarăşi. Parentalul nici măcar n-o dojenise, spunîndu-i că era ruşinos dacă o vedea cineva astfel lăţită.

― Lor n-o să le pese, spusese şi imediat îi păruse rău, căci Parentalul avea să sufere. El încă le spunea „mic-stîng” şi „mic-drept”, dar mic-stîngul era afundat în studiile lui şi mic-dreptul vorbea într-una despre formarea unei triade. Dua era singura din cei trei care mai simţea.. De fapt, ea era şi cea mai tînără. Întotdeauna Emoţionalii erau mai tineri şi cu ei lucrurile se petreceau diferit.

― Oricum le vei spune, rostise Parentalul şi rămaseră privindu-se. Ea nu dorise s-o facă. Deja, nu mai erau apropiaţi. Fusese altfel în copilărie, erau nedespărţiţi pe atunci; fratele-stîng de fratele-drept şi de sora-mijlocie. Erau firişoare şi se împleteau între ei, trecînd unul prin altul şi ascunzîndu-se în ziduri.

Asta nu scandaliza pe nimeni cînd erau mici; pe nici un adult. Apoi însă fraţii se îngroşară, deveniră serioşi şi distanţi. Iar cînd ea se plîngea Parentalului, el îi răspundea blînd: „Acum eşti prea mare ca să te subţiezi, Dua”.

Dua încercase să nu asculte, dar fratele-stîng continua să se îndepărteze spunînd: „Termină cu prostiile; n-am timp pentru tine”. Iar fratele-drept începuse să stea destul de dur tot timpul şi devenise tăcut şi ursuz. Ea nu prea înţelegea pe atunci şi tăticul nu izbutise s-o lămurească. Spunea din cînd în cînd, ca pe o lecţie învăţată cîndva:” Stîngii sunt Raţionali, Dua. Drepţii sunt Parentali. Fiecare creşte în felul lui.”

Ei nu-i plăcea felul lor. Nu mai erau copii,însă ea se simţea tot aşa, încît se amesteca cu celelalte Emoţionale. Toate se plîngeau de fraţii lor. Toate vorbeau despre triadele care se apropiau. Toate se întindeau la soare şi mîncau. Toate creşteau la fel şi spuneau aceleaşi lucruri în fiecare zi.

Dua ajunsese să le deteste şi pleca de una singură ori de cîte ori putea, iar ele o părăsiră şi-i spuseră: „Em-stîng”. (Trecuse mult timp de cînd se auzise strigată aşa, dar de cîte ori se gîndea la poreclă îşi amintea perfect glasurile subţiri şi aspre, care strigau după ea cu o insistenţă răutăcioasă, deoarece ştiau că ea suferă).

Dar Parentalul continua s-o iubească chiar şi atunci cînd era evident că toţi rîd de ea. Încerca, în felul său stîngaci, s-o protejeze de ceilalţi. Uneori o urma la suprafaţă, deşi nu-i plăcea acolo, numai ca s-o ştie în siguranţă.

Odată îl găsise discutînd cu un Tare. Pentru un Parental era destul de greu să discute cu un Tare; ştia şi ea asta, deşi era tînără. Cei Tari vorbeau doar cu Raţionalii.

Fusese înspăimîntată şi dispăruse, dar nu înainte de a-şi auzi Parentalul spunînd: „Am mare grijă de ea, domnule”.

Oare Cel Tare se interesase de ea? Pesemne întrebase despre ciudăţeniile ei. Totuşi Parentalul nu se scuzase. Povestise despre grijile lui pentru ea chiar şi unui Tare. Dua simţi o mîndrie vagă.

Acum însă el pleca şi, brusc, toată independenţa pe care o căutase ea îşi pierdea forma minunată, întărindu-se în steiul ascuţit al singurătăţii.

― Dar de ce pleci? îl întrebă.

― Trebuie, micuţa mea.

Trebuia. Şi ea ştia asta. Toţi, mai devreme sau mai tîrziu, trebuiau. Urma să vină o zi cînd şi ea avea să suspine şi să spună: „Trebuie”.

― Dar ce te face să ştii cînd trebuie să pleci? Dacă îţi poţi alege momentul, de ce nu-ţi alegi un altul, să mai rămîi?

― Aşa a hotărît tatăl tău stîng, răspunse el. Triada trebuie să-l asculte.

― De ce? Ea îşi vedea rar tatăl-stîng sau mama-mijlocie. Ei nu mai contau. Doar tatăl ei drept, Parentalul ei, tăticul ei, care stătea acolo turtit şi cu suprafaţa plană. Nu era făcut din curbe line precum un Raţional, nici neregulat ca o Emoţională şi ea putea ghici întotdeauna ce avea să zică. Aproape întotdeauna. Era sigură că va zice:” Nu-i pot explica unei micuţe Emoţionale”.