Isaac Asimov - Zeii înşişi

Între cei doi nu exista nici un raport intelectual. Cum să existe cînd Odeen dorea să înveţe cu o intensitate ce depăşea totul, în afară de existenţa triadei, iar lui Tritt îi lipsea însuşi conceptul învăţatului? Ceea ce trebuia să ştie, Tritt ştia cu sau fără învăţătură.

Aţîţat de tot ceea ce afla despre lume şi Soare, despre istorie şi mecanismul vieţii, despre toate din Univers, Odeen se trezea uneori (în acele prime zile laolaltă) povestindu-i lui Tritt.

Acesta îl asculta blajin, evident fără să înţeleagă, dar mulţumit să asculte în timp ce Odeen, fără să transmită ceva, era mulţumit să vorbească.

Tritt fusese cel care făcuse primul gest, împins de nevoile sale speciale. După scurtul prînz de la amiază, Odeen povestea ce învăţase în cursul zilei. (Substanţa lor mai groasă absorbea hrana atît de rapid încît se mulţumea cu o simplă plimbare la soare, în timp ce Emoţionalele se hrăneau ore întregi, încolăcindu-se şi subţiindu-se parcă special pentru a prelungi momentul).

Odeen, care le ignorase dintotdeauna pe Emoţionale, era destul de fericit că poate vorbi. Tritt care le privea tăcut, zi după zi, era acum vizibil agitat.

Brusc, veni lîngă Odeen, formînd atît de iute un apendice încît şocă în mod neplăcut simţul formei Raţionalului. Îl aşeză pe un ovoid superior al lui Odeen, unde o pîlpîiere uşoară permitea un binevenit curent de aer cald ca desert. Apendicele lui Tritt se subţie cu un efort vizibil şi se afundă în orificiile pielii lui Odeen, înainte ca acesta să sară într-o parte, extrem de stînjenit.

Desigur, Odeen făcuse asemenea lucruri cînd era copil, dar de atunci nu le mai repetase.

― Nu face asta, Tritt, rosti el tăios.

Apendicele lui Tritt rămăsese extins, bîjbîind.

― Aşa vreau.

Odeen se menţinu cît putu mai compact, străduindu-se să întărească suprafaţa pentru a opri intrarea.

― Eu nu vreau.

― De ce? întrebă Tritt. Nu-i nimic în asta.

― Doare, rosti Odeen primul lucru care-i venise în minte. (Nu era aşa. Fizic, nu durea. Dar Cei Tari evitau întotdeauna atingerea Moilor. O întrepătrundere neatentă îi durea, dar ei erau altfel alcătuiţi decît Cei Moi, cu totul altfel).

Tritt nu se lăsase păcălit. Instinctul său nu dădea greş.

― Nu doare.

― De fapt, nu-i bine aşa. Ne trebuie o Emoţională.

― Vreau indiferent cum, făcu Tritt încăpăţînat.

Era inevitabil să nu se repete, după cum era inevitabil ca Odeen să nu cedeze. Aşa făcea întotdeauna; era ceva ce se întîmpla şi celui mai conştient Raţional. Bineînţeles ori recunoşteau că o fac, ori minţeau.

După asta, Tritt era mereu pe lîngă el; dacă nu cu un apendice, atunci muchie lîngă muchie. În cele din urmă, Odeen, atras de plăcere, începu să coopereze şi încercă să strălucească. La asta era mai bun decît Tritt. Sărmanul Tritt, deşi mai doritor, sforţîndu-se şi chinuindu-se, abia lucea ici-colo, în cîteva locuri.

Spre deosebire de el, Odeen putea deveni transparent pe toată suprafaţa şi îşi învinse jena, lăsîndu-se să plutească lipit de Tritt. Era o penetrare la nivelul pielii, şi dedesubtul ei Odeen putea simţi pulsînd suprafaţa dură a lui Tritt. Era o plăcere combinată cu vinovăţie.

Totuşi, cînd se termina, Tritt era întotdeauna obosit şi oarecum furios.

― Tritt, îi spusese Odeen, ţi-am zis: ca să facem lucrurile cum trebuie, avem nevoie de o Emoţională. N-are rost să te înfurii; asta-i situaţia.

― Să găsim o Emoţională, spuse Tritt.

Să găsim o Emoţională! Pornirile simple ale lui Tritt îl duceau totdeauna la acţiunea directă. Odeen nu era sigur că-i putea explica celuilalt complexităţile vieţii.

― Nu-i atît de uşor, dreptalule, începu cu blîndeţe el.

― Cei Tari pot, îl întrerupse Tritt. Eşti prieten cu ei. Întreabă-i.

― Nu pot întreba, se cutremură îngrozit Odeen. Încă n-a venit momentul, urmă el adoptînd inconştient tonul explicativ, altfel aş şti cu siguranţă. Deocamdată…

Tritt nu-l asculta.

― O să întreb eu, rosti hotărît.

― Nu! exclamă speriat Odeen. Tu nu te băga! Îţi spun, încă nu-i momentul. Am destule probleme cu studiile. E foarte uşor să fii un Parental şi să nu ştii nimic, dar…

În aceeaşi clipă îi păru rău de cele spuse; oricum era o minciună. Pur şi simplu, nu dorea să facă ceva ce i-ar fi putut ofensa pe Tari, dăunînd relaţiei utile cu ei. Tritt însă nu arătă că s-ar fi supărat şi Odeen bănui că celălalt nu considera cunoaşterea un merit, şi deci nu considera remarca lui drept o insultă.

Totuşi, problema Emoţionalei continua să persiste. În cîteva rînduri, încercaseră întrepătrunderi. De fapt, impulsul se intensifica odată cu trecerea timpului. Niciodată nu erau pe deplin satisfăcuţi, deşi era plăcut, şi de fiecare dată Tritt solicita o Emoţională. De fiecare dată, Odeen se cufunda tot mai mult în studiile sale, aproape ferindu-se de problemă.

Alteori însă era tentat să-i povestească totul lui Losten.

Losten era Cel Tare pe care-l cunoştea cel mai bine, deoarece se interesase cel mai mult de persoana lui. Cei Tari erau teribil de uniformi, pentru că nu se modificau niciodată, forma lor rămînea mereu fixă. Aveau ochii întotdeauna în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie pentru toţi. Pielea lor, fără să fie dură, era permanent opacă, niciodată strălucitoare, niciodată transparentă, niciodată penetrabilă de altă piele de acelaşi tip.

Nu erau cu mult mai mari decît Cei Moi, dar erau grei. Substanţa lor era mai densă şi trebuiau să fie grijulii cu ţesuturile fragile ale Celor Moi.

Odată pe cînd era mic, mic cu adevărat, şi trupul lui plutea aproape la fel de uşor precum al surorii sale, un Tare se apropiase de el. Nu ştiuse niciodată care anume fusese, dar mai tîrziu află că pe toţi îi interesau copiii-Raţionali. Pur şi simplu din curiozitate, Odeen se întinsese spre el. Acesta sărise înapoi, iar mai tîrziu, Parentalul lui Odeen îl dojenise pentru că încercase să atingă un Tare.

Dojana fusese suficient de aspră pentru ca Odeen să n-o uite niciodată. Cînd mai crescu, află că ţesuturile Celor Tari, formate din atomi strînşi laolaltă simţeau durere la încercarea de pătrundere. Odeen se întrebase dacă şi Cei Moi simţeau durere. Un alt tînăr Raţional îi spusese cîndva că se ciocnise de un Tare, iar acesta se chircise de durere, dar el nu simţise nimic ― Odeen nu era însă sigur că nu fusese o simplă lăudăroşenie.

Existau şi alte lucruri pe care nu le putea face. Îi plăcea să se frece de pereţii grotelor. Încerca o senzaţie plăcută, de căldură, cînd îşi permitea să pătrundă în stîncă. Copiii o făceau deseori, dar pe măsură ce îmbătrîneai era tot mai dificil. Mai reuşea s-o facă, doar pe grosimea pielii, şi-i plăcea, însă Parentalul îl surprinsese şi-l mustrase. El replicase că sora lui făcea acelaşi lucru tot timpul, o văzuse.

― Asta-i altceva, spusese Parentalul. Ea este o Emoţională.

Altă dată, pe cînd Odeen absorbea o înregistrare ― era deja mai mărişor ― formase în joacă un cuplu de proeminenţe cu vîrfurile atît de subţiri încît puteau trece una prin cealaltă. Simţise o plăcută senzaţie de furnicare, ce uşura audierea şi determina un somn bun.

Parentalul îl prinsese şi de această dată, iar amintirea vorbelor sale îl durea şi acum pe Odeen.

Pe atunci, nimeni nu-i spusese ceva concret despre topire. Îl pompau cu cunoştinţe şi-l educau, dar nu-i spuneau ce era triada. Nici lui Tritt nu i se spusese. Însă el era un Parental şi nu-i trebuiau explicaţii. Desigur, cînd, în cele din urmă, sosi Dua, totul devenise clar chiar dacă ea părea că ştie şi mai puţine decît Odeen.