Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Mereu pomeneşti de energie. Ce e asta? Exact.

― Ceea ce mîncăm.

― Atunci de ce nu-i spui hrană?

― Deoarece hrana şi energia nu sunt chiar acelaşi lucru. Hrana noastră vine de la soare şi e un fel de energie, dar există şi alte tipuri de energii, care nu sunt hrană. Cînd mîncăm, trebuie să ne lăţim şi absorbim lumina. Pentru Emoţionale e mai greu, deoarece ele sunt mult mai transparente; adică, lumina are tendinţa să treacă prin ele în loc să fie absorbită…

Era minunat să ţi se explice, se gîndi Dua. De fapt, ştia tot ce auzea; dar nu ştia cuvintele exacte; lungii termeni ştiinţifici, cunoscuţi de Odeen. În plus, făcea totul mai exact şi mai plin de înţelesuri.

Ocazional acum, în viaţa adultă, cînd nu se mai temea de tachinările copilăreşti; cînd avea de partea ei prestigiul de-a face parte din triada lui Odeen; încerca să se amestece printre celelalte Emoţionale şi să suporte înghesuiala şi flecăreala. La urma urmei, uneori simţea nevoia unei mese mai consistente decît de obicei, care ajuta şi la o topire mai bună. Exista o satisfacţie ― uneori aproape simţea plăcerea celorlalte ― în întinderea şi manevrele pentru expunerea la razele soarelui, în contracţiile voluptoase de absorbire a căldurii cu maximă eficienţă, prin îngroşare.

Totuşi, pentru Dua numai o mică parte urma această cale, pe cînd celelalte păreau că nu se mai satură. Aveau un fel de şerpuială lacomă pe care Dua n-o putea reproduce şi pe care, în cele din urmă, n-o suporta.

De aceea Raţionalii şi Parentalii veneau atît de rar la suprafaţă. Grosimea lor îi ajuta să mănînce repede şi să plece. Emoţionalele se răsuceau la soare ore întregi, căci, deşi mîncau mai încet, în realitate aveau nevoie de mai multă energie decît ceilalţi… cel puţin pentru topire.

Emoţionalele asigurau energia, îi explicase Odeen (pulsînd atît de tare încît abia îl înţelegea), Raţionalii sămînţa, Parentalii incubatorul.

Atunci cînd Dua înţelesese toate astea, dezaprobarea ei, cînd le vedea pe celelalte Emoţionale înghiţind pur şi simplu razele soarelui, începu să fie dublată de amuzament. Pentru că ele nu puneau niciodată întrebări, era convinsă că nu ştiau de ce o fac şi nu puteau înţelege latura obscenă a condensărilor lor chinuite, sau a chicotelilor cu care coborau sub suprafaţă ― îndreptîndu-se desigur către o topire bună, cu o mulţime de energie la dispoziţie.

Putea, de asemenea, înfrunta nervozitatea lui Tritt cînd ea cobora fără opacitatea învolburată care însemna o masă pe cinste. Totuşi de ce s-ar fi plîns ei? Subţirimea menţinută de Dua însemna o topire grozavă. Nu confuză şi vîscoasă, aşa cum o reuşeau poate alte triade, ci eterică aşa cum simţea ea că era cel mai bine. Şi, în plus, micul-stîng şi micul-drept apăruseră, nu?

Desigur, mai era Emoţionala, micul mijlociu, care era cheia, însemna mai multă energie decît ceilalţi doi, iar Dua nu avea niciodată suficientă.

Pînă şi Odeen începuse să-i atragă atenţia.

― Nu stai destul la soare, Dua.

― Ba da.

― Triada Geniei, continua Odeen, a început o Emoţională.

Dua n-o plăcea pe Genia. N-o plăcuse niciodată. Era proastă chiar şi după standardele Emoţionalelor.

― Bănuiesc că se laudă, rosti răutăcioasă Dua. N-are pic de delicateţe. Cred că spune: „N-ar trebui să-ţi zic, dragă, dar n-o să ghiceşti niciodată ce au făcut stîngalul şi dreptalul meu. Uite aşa…” imita perfect semnalele tremurătoare ale Geniei, şi Odeen se amuză.

― Poate că e prostuţă, reluă el, dar a început o Emoţională iar Tritt e agitat. Noi suntem de mai multă vreme împreună decît ei…

― Iau cît soare pot, replicase Dua. O fac pînă cînd sunt prea plină ca să mai mă pot mişca. Nu înţeleg ce mai vreţi.

― Nu te enerva. I-am promis lui Tritt că am să-ţi vorbesc. El crede că pe mine mă asculţi…

― Oh, Tritt crede că-i ciudat că-mi explici ştiinţa. El nu înţelege… Vreţi o mijlocală ca toate celelalte?

― Nu, rosti serios Odeen. Nu eşti ca celelalte şi asta mă bucură. Iar dacă eşti interesată de cunoştinţele Raţionalilor, atunci să-ţi explic ceva. Soarele nu mai dă hrana de altădată. Energia luminoasă e mai puţină; necesită expuneri mai lungi. Rata naşterilor scade mereu şi populaţia planetei e doar o părticică din ce a fost cîndva.

― Eu nu pot ajuta cu nimic, făcu Dua cu încăpăţînare.

― Cei Tari ar putea. Şi numărul lor e în descreştere…

― Şi ei pleacă? Dua devenise interesată. Crezuse întotdeauna că erau nemuritori; că nu se năşteau şi nu mureau. De pildă, cine văzuse vreodată un copil Tare? Nu aveau copii. Nu se topeau. Nu mîncau.

― Cred că şi ei pleacă, rosti Odeen gînditor. Nu vorbesc niciodată despre ei. Nu sunt sigur nici cum mănîncă, pentru că trebuie s-o facă. Şi să se reproducă. Uite, a apărut unul nou; nu l-am mai văzut încă… În sfîrşit, asta nu contează. Principalul este că au realizat o hrană artificială…

― Ştiu, îl întrerupse Dua. Am gustat-o.

― Cum? N-am ştiut!

― Nişte Emoţionale vorbeau despre asta. Spuneau că un Tare a solicitat voluntari ca s-o guste şi proastelor le era frică. Spuneau că poate le va întări permanent şi n-au să se mai poată topi niciodată.

― Asta-i o prostie, exclamă Odeen.

― Ştiu. M-am oferit eu voluntară. Asta le-a închis gura. Abia le mai suport, Odeen.

― Cum a fost hrana?

― Oribilă. Acră şi amară. Bineînţeles, nu le-am spus nimic celorlalte.

― Şi eu am gustat-o, spuse Odeen. Nu era chiar atît de rea.

― Vouă nu vă pasă ce gust are mîncarea.

― Oricum, e doar un experiment. Cei Tari se străduiesc s-o îmbunătăţească. În special, Estwald ― cel nou de care ţi-am spus, pe care nu l-am văzut încă. Din cînd în cînd, Losten pomeneşte de el ca despre cineva deosebit; un foarte mare savant.

― Cum de nu l-ai văzut niciodată?

― Sunt un Moale. Doar nu crezi că-mi arată şi spun chiar totul? Presupun că într-o zi am să-l întîlnesc. A creat o nouă sursă de energie, care ne-ar putea salva pe toţi, deşi…

― Nu vreau hrană artificială, rosti Dua şi-l părăsi brusc pe Odeen. Discuţia avusese loc cu puţin în urmă, iar Odeen nu mai pomenise de acel Estwald, însă ea ştia că o va face şi se gîndea la asta aici, în amurg.

Zărise odată hrana aceea artificială; o sferă strălucitoare de lumină, ca un soare mititel, într-o peşteră artificială construită de Cei Tari. Îi putea încă simţi gustul amar.

O puteau îmbunătăţi? Puteau să-i dea un gust mai bun? Chiar delicios? Şi ea avea s-o mănînce, îndopîndu-se pînă cînd senzaţia de plin urma să-i dea o dorinţă aproape incontrolabilă de topire?

Se temea de această dorinţă auto-generată. Era altceva cînd apărea ca urmare a febrilei stimulări combinate a dreptalului şi stîngalului. Auto-generarea însemna că ea era gata pentru începerea micului-mijlociu. Şi… şi ea n-o dorea!

Trecu mult timp pînă acceptă adevărul. Nu dorea să înceapă o Emoţională! După naşterea celor trei copii, inevitabil, venea timpul de plecare, şi ea nu voia. Îşi amintea ziua cînd Parentalul ei o părăsise pentru totdeauna şi nu mai dorea să repete acele clipe. De asta era atît de hotărîtă.

Celorlalte Emoţionale nu le păsa, pentru că erau prea stupide să se gîndească la aşa ceva, dar ea era diferită. Era Dua cea ciudată, Em-stînga, cum îi spuneau celelalte; şi avea să fie altfel. Cît timp nu începea al treilea copil, nu trebuia să plece; continua să trăiască.