Isaac Asimov - Zeii înşişi

Nu exista nici o senzaţie de pătrundere, absolut nici una. Tritt nu simţea nici o rezistenţă, nici o frecare. Era doar o plutire spre înăuntru şi o fluturare rapidă. Se simţea subţiindu-se drept răspuns, şi fără eforturile extraordinare dintotdeauna. Cu Dua umplîndu-l, se putea subţia fără greutate într-un fum dens.Subţierea devenea precum curgerea, un curent uriaş şi lin.

Vag, îl putea zări pe Odeen apropiindu-se din cealaltă parte, din stînga Duei. Şi el se subţia.

Apoi, ca toate şocurile de contact din lume, se întinsese spre Odeen. În realitate, nu fusese un şoc. Tritt simţea în afara simţurilor, cunoştea fără să ştie. Alunecă în Odeen, şi Odeen alunecă în el. Nu putea spune dacă el îl înconjura pe Odeen, sau era înconjurat de acesta, sau amîndouă, sau niciuna.

Era doar…plăcere.

Simţurile slăbiră odată cu intensitatea plăcerii, iar în momentul în care crezu că nu mai putea rezista, ele dispărură complet.

După aceea se separară şi se priviră. Stătuseră topiţi zile întregi. Desigur, topirea dura mult. Cu cît era mai bună, cu atît dura mai mult deşi, cînd se termina, părea că durase numai o clipă şi n-o mai ţineau minte. Mai tîrziu, rareori avea să dureze mai mult decît întîia dată.

― A fost minunat, spusese Odeen.

Tritt se mulţumise s-o privească pe Dua, fără care n-ar fi fost posibil.

Ea condensa, învolburîndu-se şi mişcîndu-se tremurător. Părea cea mai afectată dintre ei.

― O s-o mai facem, vorbise precipitată, dar tîrziu, mai tîrziu. Acum, lăsaţi-mă să plec.

Fugise. Ei n-o opriseră. Erau prea obosiţi ca s-o facă. Dar aşa avea să se întîmple mereu. Întotdeauna, după topire, Dua pleca. Indiferent cît de bine fusese, pleca. În ea exista ceva care avea nevoie de singurătate.

Asta îl nemulţumea pe Tritt. Sub toate aspectele, Dua se deosebea de celelalte Emoţionale. Şi nu trebuia să fie aşa.

Odeen simţea altceva. Adesea, spunea:

― De ce n-o laşi în pace, Tritt? Nu-i ca celelalte, iar asta înseamnă că-i mai bună decît ele. Topirea n-ar fi aşa de minunată, dacă ea ar fi precum celelalte. Vrei să cîştigi fără să plăteşti nimic? Tritt nu prea înţelegea. Ştia doar că Dua trebuie să facă ceea ce trebuia făcut.

― Vreau să facă ce este corect.

― Ştiu, Tritt, ştiu. Totuşi, las-o în pace.

Adesea, Odeen o dojenea pe Dua pentru comportarea ei, dar nu voia să-l lase pe Tritt s-o facă.

― Îţi lipseşte tactul, Tritt, explica el. Tritt nu ştia exact ce înseamnă tact. Şi acum… Trecuse mult de la prima topire, dar copilul-Emoţional nu se născuse încă. Cît va mai dura? Era deja prea mult. Iar dacă ar fi fost după Dua, şi-ar fi petrecut tot timpul singură.

― Nu mănîncă suficient, făcu Tritt.

― Cînd va sosi timpul…, începu Odeen.

― Întotdeauna vorbeşte despre sositul timpului. După tine, nici s-o căutăm pe Dua nu sosise timpul. Acum nu soseşte timpul să avem un copil-Emoţional. Dua ar trebui…

Odeen se întoarse şi rosti:

― E pe afară, Tritt. Dacă vrei să ieşi şi s-o aduci, ca şi cum i-ai fi Parental şi nu dreptal, n-ai decît. Dar eu îţi spun: Las-o în pace.

Tritt bătu în retragere. Avea multe de spus, dar nu ştia cum s-o facă.

Într-un mod vag şi îndepărtat, Dua era conştientă de agitaţia stînga-dreapta referitoare la ea şi se revoltă şi mai mult.

Dacă unul, sau celălalt, sau amîndoi, ar fi venit s-o ia, totul s-ar fi terminat printr-o topire, iar gîndul acesta o înfuria la culme. Tritt nu ştia altceva decît copiii; Tritt nu-şi dorea altceva decît un al treilea şi ultim copil; şi totul se învîrtea în jurul copiilor şi al celui care lipsea. Iar atunci cînd Tritt dorea o topire, o obţinea.

Atunci cînd se încăpăţîna, Tritt domina triada. Se crampona de o idee simplă, nu renunţa şi în cele din urmă Odeen şi Dua trebuiau să cedeze. Totuşi, acum, nu va ceda; nu va…

Nu era o poziţie trădătoare. Niciodată nu se aşteptase să simtă pentru Odeen sau Tritt dorul acela intens pe care cei doi îl împărtăşeau între ei. Se putea topi singură; însă ei se puteau topi doar prin intermediul Duei (atunci, de ce nu era mai preţuită?). Simţea o plăcere intensă la topirea în trei; bineînţeles că da, ar fi fost stupid să nege; dar era o plăcere înrudită cu cea simţită cînd traversa vreun perete de piatră, aşa cum mai făcea uneori în secret. Pentru Tritt şi Odeen, senzaţiile erau însă absolut unice.

Deşi nu era chiar aşa. Odeen avea plăcerea învăţăturii; ceea ce el numea dezvoltarea intelectuală. Uneori, Dua o încercase şi ea, atît ca să ştie ce poate însemna; şi, deşi era atît de diferită de topire, putea servi drept înlocuitor, cel puţin cît să-l mulţumească pe Odeen uneori.

Nu însă şi în cazul lui Tritt. Pentru el existau numai topirea şi copiii. Atît. Iar cînd mintea lui se concentra complet asupra acestor probleme, Odeen ceda, iar apoi şi Dua trebuia să-l urmeze.

Odată, ea se revoltase:

― Dar ce se întîmplă în timp ce ne topim? Trec ore, uneori zile, pînă revenim la normal. Ce se întîmplă în tot acel timp?

― Întotdeauna a fost aşa, se enervase Tritt. Aşa trebuie să fie.

― Nu-mi plac lucrurile care trebuie să fie. Vreau să ştiu, de ce?

Odeen păruse stînjenit. Jumătate din viaţă o petrecuse cu expresia aceea.

― Dua, spusese el, trebuie. Din cauza… copiilor. Cînd rostise cuvîntul, parcă pulsase.

― Nu mai tremura, se răstise Dua. Nu mai suntem mici, ne-am topit de nu mai ştiu cîte ori şi ştim cu toţii că în felul acesta vom avea copii. Poţi s-o spui liniştit. Mă întreb de ce durează aşa mult?

― Pentru că e un proces complicat, răspunse Odeen, continuînd să pulseze. Deoarece necesită energie. Dua, trebuie mult timp pînă să începi un copil şi, chiar dacă o facem mult timp, nu întotdeauna copilul porneşte. Şi e şi mai rău… Nu numai cu noi, adăugase grăbit.

― Mai rău? se sperie Tritt, dar Odeen tăcuse.

Avură în cele din urmă un copil, un stîng-Raţional, care zbura şi se subţia aşa încît toţi trei erau în extaz, ba chiar şi Odeen îl ţinea şi-l lăsa să-şi schimbe forma în mîinile lui, atunci cînd îl lăsa Tritt. Desigur, Tritt îl incubase în timpul lungii pre-formări şi-l separase, atunci cînd putuse trăi independent; şi tot Tritt avea permanent grijă de el.

De aceea, Parentalul apărea mai rar alături de ei, iar Dua simţea o ciudată încîntare. Obsesia lui Tritt o irita, dar cea a lui Odeen — curios ― o atrăgea. Devenea tot mai conştientă de… importanţa lui. Era ceva să fii un Raţional şi să poţi răspunde la întrebări, iar Dua avea în permanenţă ceva de întrebat. Odeen era mai dispus să-i răspundă cînd Tritt nu era de faţă.

― De ce durează aşa de mult, Odeen? Nu-mi place să mă topesc şi apoi să nu ştiu ce s-a întîmplat zile întregi.

― Suntem în perfectă siguranţă, Dua, o liniştea el. Ia spune, ni s-a întîmplat ceva? Ai auzit să se fi întîmplat vreodată ceva unei triade? Şi apoi, n-ar trebui să pui întrebări.

― Pentru că sunt o Emoţională? Pentru că alte Emoţionale nu pun întrebări? Dacă vrei să ştii, nu le suport pe celelalte Emoţionale, şi vreau să pun întrebări.

Era perfect conştientă că Odeen o privea de parcă nu mai văzuse nimic atît de atrăgător şi, dacă Tritt ar fi fost prezent, topirea ar fi început imediat. Chiar se subţie puţin; nu mult, dar perceptibil, cochetînd intenţionat.

― S-ar putea să nu înţelegi implicaţiile, Dua, răspunse Odeen. Trebuie multă energie pentru a porni o scînteie nouă de viaţă.