Isaac Asimov - Zeii înşişi

Aşa încît nu va avea un al treilea copil. Niciodată. Niciodată!

Dar cum să împiedice lucrurile? Şi cum să-l oprească pe Odeen să descopere totul? Ce avea să se întîmple dacă afla?

Odeen aştepta ca Tritt să facă ceva. Era destul de sigur că Parentalul nu va sui la suprafaţă după Dua. Ar fi însemnat să lase copiii şi întotdeauna îi venea greu s-o facă. Tritt aşteptă o vreme, fără nici un cuvînt, apoi plecă spre nişa copiilor.

Raţionalul fu aproape mulţumit de plecarea lui. Nu pe de-a întregul, căci Tritt fusese furios şi retras aşa încît contactul interpersonal slăbise şi apăruse bariera neplăcerii. Odeen nu putea face altceva decît să se resemneze melancolic. Era aidoma încetinirii pulsului vieţii.

Uneori se întreba dacă şi Tritt simţea la fel… Nu, ar fi fost incorect!

Cît despre Dua, cine ar fi putut spune ce simţea? Cine ar fi putut spune ce simţea orice Emoţională? Erau atît de diferite, încît dreptul şi stîngul păreau identici, cu excepţia minţilor. Chiar şi acceptînd comportarea stranie a Emoţionalelor, cine putea spune ce simţea Dua… mai ales ea?

De aceea, Odeen fusese aproape bucuros cînd Tritt plecă, deoarece era vorba despre Dua. Întîrzierea începerii celui de-al treilea copil devenea într-adevăr prea lungă, iar Dua era tot mai refractară la orice convingeri. Odeen însuşi se simţea tot mai agitat; o agitare pe care n-o putea identifica şi pe care trebuia s-o discute cu Losten.

Coborî către peşterile ― Tari, iuţindu-şi mişcările într-o vibrare continuă, mult mai demnă decît strania combinaţie aţîţătoare de unduiri şi zvîcniri ce le caracteriza pe Emoţionale, şi mai puţin amuzantă decît stîngacele schimbări de greutate ale Parentalilor…

(Vedea clar în minte imaginea lui Tritt chinuindu-se în urmărirea micului-Raţional, care la vîrsta lui era tot atît de alunecos cît o Emoţională, şi pe cea a Duei oprind copilul şi aducîndu-l unui Tritt nehotărît dacă să-l certe sau să-l învăluiască în substanţa lui. De la început, Tritt se putuse subţia mai mult pentru copii decît pentru Odeen; iar atunci cînd Odeen îl întrebase care e cauza, Tritt îi răspunse grav, căci n-avea pic de umor: „Bine,dar copiii au mai multă nevoie.”)

Odeen era încîntat de propria sa unduire pe care o considera graţioasă şi impresionantă. Odată se lăudase şi faţă de Losten căruia, fiindu-i dascăl, îi mărturisise totul, iar acesta răspunsese:

― Nu crezi că şi o Emoţională sau un Parental simt la fel despre plutirea lor? Dacă fiecare din voi gîndiţi şi acţionaţi diferit, nu-i firesc să aveţi şi plăceri diferite? Ştii bine, triada nu exclude individualitatea.

Odeen nu era sigur că înţelesese ce-i cu individualitatea. Era totuna cu a fi singur? Desigur, Cei Tari erau singuri. Printre ei nu existau triade. Cum oare puteau rezista?

Raţionalul era destul de tînăr cînd îşi pusese problema aceea. Relaţiile cu Cei Tari abia începuseră, cînd deodată îşi dăduse seama că nu era sigur dacă ei aveau triade. Printre Cei Moi circulau zvonuri în această privinţă, dar cît de adevărate erau ele? Odeen se gîndise şi hotărîse să întrebe, nu să accepte lucrurile ca atare.

― Sunteţi un stîng sau un drept, domnule? întrebase el. (Mai tîrziu, avea să pulseze la amintirea întrebării. Cît de naiv fusese să întrebe aşa ceva; prea puţin îl consola faptul că toţi Raţionalii puneau această întrebare unui Tare, mai devreme sau mai tîrziu ― de obicei, mai devreme).

― Niciuna, micuţule stîng, răspunse destul de calm Losten. Printre Cei Tari nu există stingi sau drepţi.

― Dar mijl… Emoţionale?

― Mijlocale? Cel Tare îşi schimbă forma permanentei sale zone senzoriale într-un mod pe care Odeen îl asocia cu amuzament sau plăcere. Nu, continuă el. Nici mijlocale. Cei Tari sunt de un singur fel.

Odeen trebuia să întrebe. Fără să vrea, aproape împotriva dorinţei lui.

― Dar cum rezistaţi?

― Cu noi e altfel, micuţule-stîng. Noi suntem obişnuiţi.

Oare el s-ar fi putut obişnui? Pînă atunci triada Parentalului îi umpluse viaţa şi ştia cu siguranţă că nu peste peste mult timp avea să-şi formeze o triadă proprie. Cum putea fi viaţa fără aşa ceva? Uneori se concentra asupra acestei întrebări. De fapt, se concentra asupra oricărei noi probleme. Cîteodată izbutea să întrevadă ce ar fi putut însemna. Cei Tari se aveau doar pe ei; nici fraţi-stîngi, nici fraţi-drepţi, nici soră-mijlocie, nici topire, nici copii, nici Parentali. Ei aveau doar mintea, doar cercetarea Universului.

Poate că le era suficient. Pe măsură ce crescu, Odeen înţelese anumite lucruri despre bucuriile cercetării. Ele ar fi putut reprezenta totul ― sau aproape totul ―,dar îşi amintea de Tritt şi Dua şi hotăra că pe lîngă ei nici întregul Univers n-ar fi reprezentat totul.

Numai dacă… Ciudat, dar la răstimpuri i se părea că putea veni o vreme, o situaţie, nişte circumstanţe cînd… Apoi pierdea viziunea sau mai degrabă viziunea viziunii şi scăpa totul. Deşi cu timpul, ea revenea, ba chiar în timpul din urmă i se părea mai puternică şi se menţinea îndeajuns pentru a fi prinsă.

Acum însă nu trebuia să-l preocupe aşa ceva. Trebuia să vadă de Dua. Porni pe drumul binecunoscut, pe care fusese dus întîia oară de Parentalul său (aşa cum Tritt, în curînd, avea să-l ia pe micul lor Raţional, copilul-stîng).

Şi, bineînţeles, se pierdu de îndată în amintiri.

Fusese înspăimîntător. Erau şi alţi raţionali tineri, pulsînd, strălucind şi schimbîndu-şi forma, în ciuda semnalelor Parentalilor de-a rămîne nemişcaţi, ca să nu facă de ruşine triada. Un stîng micuţ, tovarăş de joacă a lui Odeen, se turtise, aşa cum făceau copii, şi nu mai voia să-şi reia forma în ciuda eforturilor Parentalului său, teribil de stînjenit. (Mai tîrziu, devenise un student perfect normal… Totuşi nu un Odeen, se gîndi el extrem de mulţumit).

În acea primă zi de şcoală, întîlnise mulţi Tari. Se opreau la fiecare pentru ca amprenta vibraţiilor tînărului Raţional să fie înregistrată în cîteva moduri şi să se adopte o decizie: fie era acceptat pentru instrucţie, fie trebuia să mai aştepte un interval. În cazul acceptării, se stabilea şi felul instrucţiei.

Cu un efort disperat, Odeen reuşise să se menţină neted, atunci cînd se apropiase un Tare.

― Iată un Raţional ferm, rosti Cel Tare (şi sunetul ciudat al glasului său aproape că anulă dorinţa lui Odeen de-a ajunge cît mai repede adult). Cum te prezinţi, stîngule?

Era prima dată că Odeen fusese numit „stîng”, nu printr-un diminutiv, şi se simţi mal solid ca nicicînd, răspunzînd:

― Odeen, domnule.

Îşi reamintea vag cum fusese purtat prin peşterile Celor Tari, cu echipamentele lor, maşinăriile, bibliotecile şi aglomeraţiile neînţelese de sunete şi imagini. Mai presus de percepţiile senzitive, îşi amintea disperarea ce-l cuprinsese. Ce aveau să-i facă?

Parentalul său îi spusese că va învăţa, dar el nu ştia ce însemna „a învăţa”, iar cînd îşi întrebase Parentalul, se dovedise că nici acesta nu ştia.

Trecu un timp pînă cînd înţelese, iar experienţa fusese plăcută, extrem de plăcută, deşi nu lipsită de aspecte neliniştitoare.

Cel Tare, care îi spusese întîia oară „stîng”, fusese primul său învăţător. Îl învăţase să interpreteze înregistrările undelor, aşa încît, după o vreme, ceea ce păruse un cod neinteligibil se transformase în cuvinte tot atît de clare precum cele formate cu propriile sale vibraţii.