Isaac Asimov - Zeii înşişi

The Gods Themselves, 1972

Notă

Cartea începe cu capitolul 6. Aceasta nu este o greşeală.

Am propriile mele motive subtile. Aşa că citiţi, şi sper să vă placă.

― Nu-i bine! se răsti Lamont. N-ajung nicăieri!

Părea gînditor, atitudine ce se potrivea cu ochii afundaţi în orbite şi cu uşoara asimetrie a bărbiei prelungi. Aerul acela meditativ îl avea cînd era în formă, dar acum nu putea fi vorba de aşa ceva. A doua întrevedere oficială cu Hallam fusese un eşec chiar mai mare decît prima.

― Nu dramatiza, îl calmă Myron Bronowski. De fapt, nici nu te aşteptaseşi la altceva. Chiar tu mi-ai spus-o. Arunca alune în aer şi le prindea din zbor între buzele sale cărnoase. Nu dădea greş niciodată. Era un bărbat nu prea înalt, şi nici zvelt.

― Asta nu înseamnă că-mi place. Dar ai dreptate, nu contează. Pot face alte lucruri şi vreau să le fac, şi în plus depind de tine. Dacă ai putea măcar să afli…

― Tu ai putea să te opreşti, Pete. Am mai auzit toate astea. Tot ce am de făcut este să descifrez gîndirea unei inteligenţe non-umane.

― O inteligenţă superioară celei umane. Fiinţele acelea din para-Univers încearcă să se facă înţelese.

― Posibil, suspină Bronowski, dar încearcă s-o facă prin intermediul inteligenţei mele, despre care gîndesc că-i mai bună decît cea-umană, dar nu cu mult. Uneori, stau noaptea şi mă întreb dacă, la urma urmei, inteligenţe diferite pot comunica; sau, atunci cînd am avut o zi a naibii de proastă, dacă expresia „inteligenţe diferite” are vreun sens…

― Are, izbucni violent Lamont încleştînd pumnii în buzunarele halatului. Înseamnă Hallam şi cu mine. Înseamnă eroul-şi-nebunul, Dr. Frederik Hallam-şi-cu-mine. Suntem inteligenţe diferite pentru că atunci cînd îi vorbesc, el nu mă înţelege. Faţa lui idioată se înroşeşte, ochii i se holbează şi urechile i se astupă. Aş zice că mintea i se opreşte din funcţionare, dar n-am dovezi că realmente funcţionează în restul timpului.

― Ce manieră de a vorbi despre Părintele Pompei de Electroni, murmură Bronowski.

― Aşa-i. Celebrul Părinte al Pompei de Electroni! Nici că se putea un copil mai nelegitim. Contribuţia lui a fost cea mai umilă. Ştiu precis!

― Şi eu o ştiu. Mi-ai spus-o de nenumărate ori. Bronowski prinse o altă alună din zbor fără să greşească.

Totul începuse cu treizeci de ani în urmă. Frederick Hallam era un radiochimist cu teza de doctorat abia tipărită şi nu dădea nici un semn că avea să zguduie lumea.

Zguduiturile au fost declanşate de o sticluţă prăfuită, purtînd eticheta „Tungsten”, care stătea pe biroul lui. Nu-i aparţinea; n-o utilizase niciodată. Era o amintire dintr-un trecut îndepărtat, cînd un fost locuitor al încăperii avusese nevoie de ea pentru un motiv de mult uitat. Nici măcar nu mai era tungsten. Se zăreau doar nişte cocoloaşe micuţe, acoperite cu un strat gros de oxid, cenuşiu şi prăfuit. De nici un folos nimănui.

Într-o bună zi, Hallam intră în laborator (ca să fim mai precişi, era 3 octombrie 2070), se apucă de lucru, se opri cu puţin înainte de ora 10 A.M., privi fix sticluţa şi o ridică. Era aceeaşi sticluţă prăfuită şi cu eticheta decolorată, dar Hallam zbieră:

― La naiba! Cine dracu a umblat aici?

Cel puţin aşa afirma Denison, care auzise remarca şi avea să o povestească lui Lamont după aproape o generaţie. Relatarea oficială a descoperirii, aşa cum este prezentată în cărţi, elimină detaliile. Se creează imaginea unui chimist inteligent, conştient de o modificare, gata imediat să concluzioneze profund.

Nu fusese aşa. Hallam nu avea nevoie de tungsten; pentru el era lipsit de valoare şi dacă cineva ar fi umblat cu sticluţa, aceasta nu l-ar fi afectat cu nimic. Detesta însă orice intervenţie pe masa lui (ca mulţi alţii) şi-i suspecta pe unii colegi că ar fi făcut aşa ceva din simplă răutate.

Nimeni nu ştia ce se putuse întîmpla. Benjamin Allan Denison, care-l auzise răcnind, avea biroul pe cealaltă parte a coridorului, iar ambele uşi erau deschise. Ridică ochii şi întîlni privirea acuzatoare a lui Hallam.

Nu-l prea înghiţea pe acesta (de altfel nu era singurul) şi dormise destul de agitat cu o noapte în urmă. Era, după cum pricepu mai tîrziu, destul de încîntat să aibă asupra cui să-şi descarce nervii, iar radiochimistul era un candidat perfect.

Cînd Hallam îi băgă flaconul sub nas, Denison se retrase dezgustat.

― Ce dracu mă interesează pe mine, sau pe oricare altul, tungstenul tău? exclamă el. Dacă te-ai uita mai bine, ai vedea că sticla n-a fost deschisă de douăzeci de ani şi, dacă nu ţi-ai fi pus labele pe ea, ţi-ai fi dat seama că n-a mai atins-o nimeni.

Hallam se înroşi la faţă şi rosti crispat:

― Ascultă, Denison, cineva a schimbat conţinutul. Ăsta nu-i tungsten.

Denison îşi permise un pufnit.

― De unde ştii tu?

Din asemenea fleacuri-certuri şi replici prosteşti ― se face istoria.

În tot cazul, fusese o remarcă nefericită. Cariera universitară a lui Denison, deşi tot atît de lungă cît a lui Hallam, era mult mai impresionantă, iar el era tînărul de viitor al laboratorului. Hallam ştia asta, ba chiar mai rău, Denison o ştia şi el şi n-o ascundea. „De unde ştii tu?”, cu accentuarea clară şi distinctă a lui „tu” era un motiv suficient pentru tot ceea ce urmase. Altfel, Hallam n-ar fi devenit niciodată cel mai celebru şi mai respectat savant din toate timpurile, ca să folosim sintagma utilizată mai tîrziu de către Denison, în întrevederea cu Lamont.

Oficial, în acea dimineaţă celebră, Hallam observase dispariţia cocoloaşelor cenuşii ― în interior nu rămăsese nici măcar praful — înlocuite de un metal cu aspectul fierului. Evident, analizase.

Dar să privim din alt unghi versiunea oficială. Factorul-cheie fusese Denison. Dacă s-ar fi mulţumit cu un răspuns negativ, sau cu o simplă ridicare din umeri, s-ar fi putut ca Hallam să-i fi întrebat şi pe alţii, apoi, eventual, nemulţumit de ciudata întîmplare, să fi abandonat flaconul, lăsînd destinul, subtil sau brusc (în funcţie de întîrzierea descoperirii finale), să hotărască viitorul. În tot cazul, nu Hallam ar fi suit pe culmile gloriei.

Însă cu acel „De unde ştii tu?” izbindu-l în plin, radiochimistul răcnise înfuriat:

― Am să-ţi arăt că ştiu!

Din clipa aceea nimic nu-l mai putu opri. Analiza metalului din sticluţă deveni prioritate absolută, iar ţelul său era de a şterge dispreţul de pe chipul ascuţit al lui Denison, precum şi veşnicul zîmbet de pe buzele sale palide.

Denison nu uitase niciodată scena respectivă, deoarece propria lui remarcă îl condusese pe Hallam spre premiul Nobel, iar pe el spre uitare.

Nu ştia (sau dacă ştia, nu-i păsa) că radiochimistul avea o încăpăţînare extraordinară, nevoia înspăimîntată a mediocrităţii de a-şi apăra mîndria, care avea să-l poarte mai departe decît strălucirea inteligenţei lui Denison.

Hallam acţiona imediat şi direct. Duse metalul la secţia de spectografie masică. Fiind radiochimist, era o mutare normală. Îi cunoştea pe tehnicienii de acolo, lucrase cu ei şi avea autoritate. Izbuti chiar ca problema lui să capete prioritate faţă de alte lucrări de real interes.

În cele din urmă, tehnicianul încuviinţă:

― Mda, nu este tungsten.

Chipul lat şi sobru al lui Hallam se încreţi într-un rînjet.