Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Că se aşteptau ca noi să înţelegem. Puteau fi atît de mărginiţi încît să ne trimită mesaje complicate şi lungi, dacă ar fi ştiut că nu le înţelegem?… Dacă n-ar fi fost diagramele, n-am fi putut face nimic. Atunci, dacă se aşteptau să le înţelegem, rezultă că ei credeau că orice fiinţe ca noi, cu o tehnologie aproape tot atît de avansată cît a lor (şi cred că sunt capabili să estimeze cumva asta, deci alt punct în favoarea convingerii mele), trebuie să fie cam la fel de inteligente ca ei şi, deci, n-ar fi avut nici o dificultate în a le înţelege simbolurile.

― Putea fi o naivitate din partea lor.

― Vreţi să ziceţi că ei cred că există un singur limbaj vorbit şi scris şi că o altă inteligenţă, din alt univers, vorbeşte şi scrie ca şi ei? Fiţi serios!

― Chiar dacă aş fi de acord cu tine, făcu Bronowski, ce-ai vrea să fac? Am văzut para-simbolurile; cred că fiecare arheolog sau filolog de pe Pămînt le-a văzut. Nu ştiu ce aş putea face; şi cred că nici altcineva nu ştie. De peste douăzeci de ani, nu s-a înregistrat nici un progres.

― Adevărul este, rosti apăsat Lamont, că de douăzeci de ani nu se încearcă nici un progres. Autorităţile Pompei nu doresc descifrarea simbolurilor.

― De ce?

― Datorită posibilităţii stînjenitoare ca o eventuală comunicare cu para-oamenii să-i arate pe aceştia mai inteligenţi. Pentru că astfel s-ar dovedi că oamenii au fost marionete în privinţa Pompei şi asta le-ar răni mîndria. Şi, în special (se strădui Lamont să-şi elimine veninul din glas), pentru că Hallam şi-ar pierde creditul de Părinte al Pompei de Electroni.

― Să presupunem că ei sunt interesaţi de progres. Ce s-ar putea face? Să vrei nu înseamnă să şi poţi.

― S-ar putea obţine colaborarea para-oamenilor. S-ar putea trimite mesaje în para-Univers. Nu s-a încercat niciodată, dar se poate. Un mesaj pe foiţă de metal, plasat sub o mostră de tungsten.

― Aha! Mai caută încă mostre de tungsten, deşi Pompele funcţionează?

― Nu, dar vor remarca tungstenul şi vor bănui că încercăm să le atragem atenţia. Putem folosi chiar o foiţă de tungsten. Dacă vor lua mesajul şi vor izbuti să înţeleagă ceva, indiferent cît, ne vor trimite un altul, conţinînd ce au putut ei descifra. Se poate folosi un tabel de echivalenţă între cuvintele lor şi ale noastre, sau o combinaţie între cele două limbi. Ar fi un fel de împingere alternativă: întîi ei ― apoi noi ― ei ― şi tot aşa.

― Ei făcînd principalul, rosti Bronowski.

― Da.

― Nu-i prea distractiv, nu-i aşa? clătină din cap arheologul. Pe mine nu mă atrage.

Lamont îl privi enervat.

― De ce nu? Nu vă oferă destulă faimă? Ce sunteţi, un cuceritor al gloriei? La dracu, ce glorie aţi avut din inscripţiile etrusce? Aţi învins pe alţi cinci din lume,poate şase. Lor le sunteţi cunoscut şi, pentru că aţi avut succes, vă urăsc. Ce altceva? Ţineţi conferinţe pentru cîteva zeci de spectatori care vă uită numele a doua zi. Asta vreţi?

― Nu dramatiza.

― Bine. N-o s-o fac. O să caut pe altcineva. S-ar putea să dureze mai mult, dar, după cum aţi zis, oricum para-oamenii vor duce greul. Eventual, o să-ncerc singur.

― Ţi s-a încredinţat acest proiect?

― Nu. Ce contează? Sau ăsta e alt motiv pentru a mă refuza? Nu există nici o lege care să oprească încercarea descifrării şi oricînd îmi pot pune tungsten pe masă. Nu voi raporta mesajele primite în locul tungstenului şi astfel voi încălca normele interne. Dar cînd traducerea va fi efectuată cine se va plînge? Vreţi să lucraţi cu mine dacă vă garantez siguranţa? O să vă pierdeţi faima, dar poate că ţineţi mai mult la securitatea proprie. În fine, ridică Lamont din umeri. Dacă o să lucrez singur, există avantajul că n-o să mă mai preocupe securitatea altuia.

Se ridică să plece. Amîndoi bărbaţii erau furioşi şi se purtau cu acea curtoazie rigidă, adoptată atunci cînd te adresezi unui duşman manierat.

― Presupun, adăugă Lamont, că cel puţin veţi privi această conversaţie ca strict profesională.

Bronowski se ridicase şi el:

― Poţi fi convins de asta, rosti cu răceală. Cei doi îşi strînseră scurt mîinile.

Lamont nu se aştepta să mai audă de arheolog. Începuse să se autoconvingă să încerce de unul singur descifrarea.

Totuşi, peste două zile, Bronowski apăru în laboratorul lui şi rosti destul de brusc:

― Plec azi din oraş, dar mă întorc în septembrie. Am acceptat postul aici şi, dacă mai eşti interesat, o să văd ce pot face în legătură cu problema menţionată.

Lamont abia avusese timp să îngaime o exclamaţie uluită de mulţumire, înainte ca Bronowski să iasă aparent furios pentru faptul că cedase.

Cu timpul deveniră prieteni şi, tot cu timpul, Lamont află ce-l convinsese pe Bronowski. La o zi după discuţia lor, acesta prînzise la clubul universităţii cu un grup de oficialităţi de vază, inclusiv preşedintele. Bronowski anunţase că va accepta postul şi trimisese o scrisoare formală de mulţumire.

Preşedintele spusese:

― Va fi o mîndrie pentru noi să-l avem aici pe renumitul traducător al inscripţiilor itascane. Suntem onoraţi.

Evident, eroarea nu fusese corectată şi zîmbetul lui Bronowski, deşi forţat, nu se ştersese. După aceea, şeful catedrei de istorie antică explicase că preşedintele era mai mult un fiu al Minnesotei decît un savant clasic şi, deoarece lacul Itasca era locul de obîrşie al puternicului Mississippi, greşeala era scuzabilă.

Dar, adăugată ironiei cu care Lamont îi tratase faima, Bronowski găsise expresia intolerabilă.

Cînd Lamont auzise în cele din urmă povestea, se amuzase:

― Nu-i nimic, făcuse el. Am mers şi eu pe drumul ăsta. Ţi-ai spus: „Să mă ia naiba dacă n-o să fac ceva, de pînă şi idiotul ăsta o să înţeleagă despre ce-i vorba.”

― Cam aşa ceva, încuviinţă Bronowski.

Totuşi, într-un an de muncă nu avansaseră prea mult. În cele din urmă schimbaseră şi mesaje, dar zadarnic.

― Încearcă la-ntîmplare! explodă Lamont. Orice! Încearcă!

― Asta şi fac, Pete. De ce eşti atît de nerăbdător? M-am chinuit doisprezece ani cu inscripţiile etrusce. Te aştepţi ca asta să ne ia mai puţin?

― Dumnezeule, Mike! E prea mult!

― De ce? Pete, am impresia că se-ntîmplă ceva cu tine. De vreo lună ai devenit imposibil. Credeam că ne-am înţeles de la început că asta nu-i ceva care să meargă repede şi că trebuie să fim răbdători. Credeam că ai înţeles că am şi eu treburile mele în cadrul universităţii. Te-am mai întrebat pînă acum de cîteva ori şi te întreb din nou. Acum de ce te grăbeşti?

― Pentru că aşa-i felul meu. Pentru că vreau să terminăm odată.

― Felicitări, făcu Bronowski, şi eu vreau acelaşi lucru. Te aştepţi să mori? Ţi-a spus doctorul că ai cancer?

― Nu.

― Atunci?

― Las-o baltă, zise Lamont şi plecă grăbit.

Iniţial, cînd încercase să-l convingă pe Bronowski să i se alăture, furia lui Lamont era cauzată doar de încăpăţînarea stupidă a lui Hallam în faţa ideii că para-oamenii sunt mai inteligenţi decît pămîntenii. Acesta era singurul motiv pentru care se zbătea el. Nu voia nimic în plus…la început.

Însă, în cursul lunilor următoare, fusese supus la nenumărate şicane. Cererile sale pentru aparatură, asistenţă tehnică sau programare la calculator întîrziau pe drum; solicitările de fonduri pentru deplasări erau respinse; opiniile lui la reuniunile ştiinţifice erau ignorate.