Isaac Asimov - Zeii înşişi

Întîmplător, fusese interesat. Civilizaţia etruscă i-a pătruns în minte ca un subiect de interes general, iar problema descifrării unei limbi necunoscute l-a fascinat. În copilărie, se amuzase rezolvînd criptograme, dar le abandonase, laolaltă cu celelalte lucruri copilăreşti, în favoarea întrebărilor mult mai măreţe puse de natură, aşa încît sfîrşise în para-teorie.

Ei bine, conferinţa lui Bronowski îi readuse bucuria copilărească de a găsi sensul unei însuşiri ciudate de simboluri şi, în plus, avea o dificultate suficient de mare, ce adaugă muncii o anumită onoare. Bronowski era un criptolog de cea mai înaltă clasă şi Lamont fu încîntat să-l audă descriind încleştarea aspră a raţiunii cu necunoscutul. Totul ar fi fost o înlănţuire de coincidenţe ― apariţia lui Bronowski la universitate, entuziasmul adolescentin al lui Lamont pentru criptograme, presiunea socială exercitată de o studentă frumoasă dacă, a doua zi, Lamont n-ar fi avut discuţia cu Hallam în urma căreia îl plasase pe acesta, ferm şi permanent, pe una din ultimile trepte valorice.

La o oră după sfîrşitul întrevederii, Lamont se hotărî să-l vadă pe Bronowski. Cauza era aceea care lui i se păruse atît de evidentă, dar care-l ofensase pe Hallam. Deoarece era cenzurat, Lamont se simţea ispitit să răspundă cu un atac ― în legătură chiar cu obiectul cenzurii. Para-oamenii erau mult mai inteligenţi decît oamenii. Lamont crezuse tot timpul acest lucru, dar într-un mod mai degrabă firesc decît vital. Acum devenise vital. Faptul trebuia dovedit şi întors împotriva lui Hallam, în aşa fel încît să-l rănească adînc.

Lamont se distanţase deja de veneraţia cu care-şi începuse cercetările.

Bronowski nu părăsise universitatea şi Lamont îl căută, insistînd pentru o întrevedere.

Încolţit, în cele din urmă, Bronowski îşi păstră politeţea.

Lamont abandonă politeţurile, se prezentă cu bruscheţe şi spuse:

― Dr. Bronowski, sunt încîntat că v-am putut prinde înainte de plecare. Sper să vă conving să vă prelungiţi şederea.

― N-ar fi prea greu, aprobă Bronowski. Mi s-a oferit deja un post aici.

― Îl veţi primi?

― Tocmai mă gîndeam… Cred că da.

― Trebuie. Mai ales după ce mă veţi asculta. Domnule doctor, cu ce vă ocupaţi acum, după rezolvarea inscripţiilor etrusce?

― Aceea n-a fost singura mea ocupaţie, tinere. (Era cu cinci ani mai în vîrstă decît Lamont). Sunt arheolog şi pe lîngă inscripţii mai există şi cultura etruscă, apoi cea italică preclasică.

― Dar sunt convins că nu pot fi la fel de pasionante şi provocatoare cum au fost inscripţiile etrusce.

― Cu asta sunt de acord.

― Deci, aţi primi cu plăcere ceva şi mai pasionant, şi mai provocator şi în plus de un milion de ori mai important, decît acele inscripţii?

― La ce te gîndeşti, doctore… Lamont?

― Suntem în posesia unor inscripţii care nu aparţin unei culturi moarte, nici Pămîntului, nici chiar Universului. Sunt denumite para-simboluri.

― Am auzit de ele. Mai exact, le-am şi văzut.

― Cu siguranţă, atunci, că problema vă atrage. Nu doriţi să le descifraţi?

― Absolut de loc, pentru că nu există nici o problemă.

― Adică le puteţi citi? întrebă suspicios Lamont.

― M-ai înţeles greşit, clătină din cap Bronowski. Vreau să spun că nici eu şi nici altcineva nu le poate citi. Nu există o bază. În cazul limbilor pămîntene, chiar moarte, există întodeauna şansa de a găsi un dialect viu sau unul mort, dar descifrat deja, cu care să aibă o relaţie cît de mică. Chiar dacă n-ar exista, e cel puţin sigur că orice limbă pămîntească a fost scrisă de fiinţe omeneşti cu căi de gîndire umane. Asta poate constitui un început, cît de mic. Nu există însă aşa ceva în cazul para-simbolurilor, deci ele sunt o problemă ce nu are soluţie. O imposibilitate de rezolvare nu reprezintă o problemă.

Lamont se abţinuse cu greu să nu intervină, dar acum izbucni:

― Greşiţi, domnule doctor. Nu vreau să vă dau sfaturi, dar nu cunoaşteţi unele din descoperirile noastre recente. Ne ocupăm de para-oameni, în legătură cu care nu ştim aproape nimic. Nu ştim cum arată, cum gîndesc, pe ce planetă trăiesc; aproape nimic fundamental. Pînă aici aveţi dreptate.

― Dar ceea ce ştiţi e neglijabil, nu-i aşa? Bronowski nu părea impresionat. Scoase din buzunar un pachet de smochine uscate, îl deschise şi începu să mănînce. Îi oferi lui Lamont, dar acesta refuză:

― Exact. Ştim un singur lucru, dar de o importanţă crucială. Sunt mult mai inteligenţi decît noi. Unu: pot efectua schimbul între universuri, în vreme ce rolul nostru este doar pasiv.

Îşi întrerupse ideea ca să pună o întrebare:

― Ştiţi ceva despre Pompa de Electroni Inter-Universuri?

― Puţin, răspunse arheologul. Atît cît să te pot urmări dacă nu devii prea tehnic.

― Doi: Ne-au trimis instrucţiuni cum să construim partea noastră de Pompă. Nu le-am putut înţelege, deşi am priceput unele diagrame. Trei: Se pare că ne pot simţi. De exemplu, şi-au dat seama cînd le-am lăsat mostre de tungsten ca să le preia. Au ştiut unde sunt şi au putut acţiona asupra lor. Noi nu putem face nimic comparabil. Mai sunt şi alte aspecte, dar asta ajunge pentru a demonstra că para-oamenii sunt realmente mai inteligenţi decît noi.

― Îmi închipui totuşi, rosti Bronowski, că aici eşti în minoritate. Colegii tăi nu acceptă toate astea…

― Corect. Cum v-aţi dat seama?

― Deoarece am impresia că n-ai dreptate.

― Faptele sunt exacte. Atunci, cum pot greşi?

― Dovedeşti numai că tehnologia para-oamenilor e mai avansată decît a noastră. Ce legătură e între asta şi inteligenţă? Uite — Bronowski se ridică pentru a-şi scoate haina, apoi se aşeză, puţin lăsat pe spate, rotunjimea domoală a trupului său părînd că se relaxează şi se destinde, ca şi cum comoditatea fizică îl ajuta să gîndească ― acum vreo două sute cincizeci de ani, amiralul american Matthew Pery şi-a condus flotila în portul Tokyo. Japonezii, pe atunci izolaţi, s-au văzut confruntaţi cu o tehnologie mult superioară şi au decis că e riscant să opună rezistenţă. O naţiune de milioane de războinici era neajutorată în faţa cîtorva nave străine. Dovedeşte asta că americanii erau mai inteligenţi decît japonezii, sau doar că societatea occidentală luase o altă direcţie? Evident, aşa era, deoarece, peste cincizeci de ani, japonezii imitaseră cu succes tehnologia occidentală şi peste alţi cincizeci de ani erau o putere industrială majoră, deşi fuseseră învinşi în mod dezastros în război.

Lamont ascultă cu gravitate şi rosti:

― M-am gîndit şi eu la asta, dr. Bronowski, deşi nu ştiam despre japonezi… Îmi pare rău că n-am avut timp să citesc istorie. Totuşi analogia este greşită. E mai mult decît o superioritate tehnică; e o chestiune de diferenţă între grade de inteligenţă.

― Cum poţi fi sigur că nu-i o presupunere greşită?

― Din simplul fapt că ne-au trimis instrucţiuni. Erau doritori să ne construim partea noastră de Pompă; trebuiau să ne convingă s-o facem. Nu puteau să vină fizic, chiar şi foiţele lor subţiri din fier pe care au fost gravate mesajele (substanţa cea mai stabilă în ambele lumi) au devenit cu încetul prea radioactive pentru a fi ţinute laolaltă ― bineînţeles nu înainte de-a face copii după ele.

Se opri să răsufle, simţindu-se prea agitat, prea nerăbdător. Nu trebuia să-şi facă atîta reclamă.

Bronowsici îl privi curios:

― Bine, ne-au trimis mesaje. Ce vrei să deduci de aici?