Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Perfect. O să-i spunem asta băiatului-minune, Denison. Vreau…

― Staţi o clipă, Dr. Hallam. V-am spus că nu-i tungsten, dar asta nu înseamnă că ştiu ce anume este.

― Cum adică nu ştii ce este?

― Rezultatele sunt absurde. Tehnicianul reflectă o clipă: Ba chiar imposibile. Raportul masă-sarcină nu-i în regulă.

― Ce vrei să spui?

― E prea mare. Aşa ceva nu poate exista.

― Atunci, rosti Hallam (şi, indiferent de motivul care-l îndemnase s-o facă, următoarea remarcă îl situă pe drumul spre premiul Nobel ― pe care, deşi se poate contesta, îl merita), află frecvenţa radiaţiei X caracteristice şi determină-i sarcina. Nu sta şi bate cîmpii.

Peste cîteva zile, în laboratorul lui Hallam intra un tehnician agitat. Radiochimistul îi ignoră expresia preocupată ― nu era atent la oameni ― şi întrebă:

― Ai aflat… Trase apoi cu ochiul spre laboratorul lui Denison şi închise uşa. Ai aflat sarcina nucleară?

― Da, dar e greşită.

― Bine, Tracy. Mai fă-o o dată.

― Am făcut-o de zece ori. E greşită.

― Dacă ai măsurat-o, asta-i. Nu poţi contrazice faptele.

Tracy se scărpină după ureche şi rosti:

― Nu se poate. Dacă le consider corecte, atunci ceea ce mi-aţi dat era plutoniu-186.

― Plutoniu-186? Plutoniu-186?

― Sarcina este +94. Masa: 186.

― Imposibil. Izotopul ăsta nu există. Nu poate exista.

― Asta v-am zis şi eu. Dar aşa ies analizele.

― Păi o astfel de situaţie lasă nucleul cu peste cincizeci de neutroni în minus. Nu poţi avea plutoniul-186. Nu poţi îngrămădi nouăzeci şi patru de protoni într-un nucleu care are doar nouăzeci şi doi de neutroni şi să te aştepţi să stea laolaltă măcar o trilionime de trilionime de secundă.

― Asta spuneam şi eu, aprobă răbdător Tracy.

Hallam se opri să se gîndească. Tungstenul dispăruse, iar izotopul său, tungsten-186, era stabil. Tungstenul-186 avea în nucleu 74 de protoni şi 112 neutroni. Putea ceva să schimbe douăzeci de neutroni în douăzeci de protoni? Cu siguranţă, era imposibil.

― Sunt semne de radioactivitate? întrebă el, căutînd un drum care să-l scoată din labirint.

― Mă gîndisem şi eu, replică tehnicianul, dar e stabil. Perfect stabil.

― Atunci nu poate fi plutoniu-186.

― Asta vă spuneam şi eu, doctore.

― Ia dă-mi-l şi mie, rosti resemnat Hallam.

Rămas singur, se aşeză şi privi stupefiat flaconul. Izotopul de plutoniu cel mai apropiat de stabilitate era plutoniul-240, unde 146 de neutroni aveau nevoie de 94 de protoni ca să stea laolaltă cu o stabilitate parţială.

Ce putea face acum? Situaţia îl depăşea şi-i părea rău că o declanşase. La urma urmei, avea realmente treabă de făcut, iar misterul acesta nu era de competenţa lui. Probabil Tracy făcuse vreo greşeală stupidă, sau spectometrul era defect, sau…

Ei şi? Trebuia să uite totul!

Hallam însă nu putea face asta. Mai devreme sau mai tîrziu, Denison avea să intre în biroul lui şi, cu surîsul acela enervant, avea să întrebe de tungsten. Ce să-i spună atunci? Putea răspunde: „Nu-i tungsten, exact aşa cum ţi-am zi!”

Cu siguranţă, Denison ar fi întrebat: „Da? Şi atunci, ce este?” şi nimic de pe lume nu l-ar fi făcut pe Hallam să se expună ironiilor care ar fi urmat afirmaţiei că este plutoniu-186. Trebuia să afle ce anume era şi trebuia să se descurce singur. Evident, nu se putea încrede în nimeni.

Aşa încît, peste două săptămîni, intră în laboratorul lui Tracy, cuprins de ceva similar unei furii nebune.

― Ascultă, nu mi-ai zis că metalul ăla nu-i radioactiv?

― Care metal? replică automat Tracy, înainte să-şi reamintească.

― Metalul căruia îi ziceai plutoniu-186.

― Aha. Da, era stabil.

― La fel de stabil ca starea ta mentală. Dacă ăsta nu-i radioactiv, te poţi apuca de altă meserie.

― Bine, doctore, se încruntă laborantul. Dă-l încoace, să-l testăm. Lua-m-ar naiba! Este radioactiv. Nu mult, dar este. Nu-mi dau seama cum de n-am observat…

― Şi atunci, cum să mă încred în povestea cu plutoniul-186?

Misterul îl prinsese pe Hallam. Devenise atît de exasperant încît reprezenta un afront personal. Cel care schimbase flacoanele sau conţinutul lor, fie le mai schimbase încă o dată, fie descoperise un metal cu scopul precis de a-şi bate joc de el. Oricum, era gata să răstoarne lumea ca să rezolve chestiunea, dacă aşa trebuia…şi dacă putea.

Era încăpăţînat şi avea o perseverenţă greu de descurajat.

Se duse direct la G.C. Kantrowitsch, aflat în ultimul an al remarcabilei sale cariere. Sprijinul lui era greu de obţinut, dar odată convins, nimic nu-l mai putea opri.

De fapt, peste două zile, Kantrowitsch excitat năvăli în laboratorul lui Hallam.

― Ai atins cu mîna conţinutul sticluţei?

― Nu.

― Nici să n-o faci. Emite pozitroni.

― Ce?

― Cei mai energici pozitroni pe care i-am văzut… Iar calculele tale asupra radioactivităţii obţin valori prea mici.

― Mici?

― Absolut. Ceea ce mă intrigă este că radioactivitatea creşte de la o măsurătoare la alta.

Bronowski scoase un măr din buzunarele fără fund ale jachetei şi muşcă din el.

― Bun, l-ai văzut pe Hallam şi te-a dat afară, după cum te aşteptai. Ce urmează?

― Încă nu m-am hotărît. Orice ar fi, o să primească un şut în fundul ăla gras. Ştii, îl mai întîlnisem o dată, cu ani în urmă, cînd am venit întîia oară aici; cînd credeam că-i un mare om. Un mare om… E cel mai mare escroc din istoria ştiinţei! A rescris istoria Pompei, a rescris-o aici… Lamont îşi atinse tîmpla. A ajuns să creadă propriile fantezii şi luptă pentru ele cu o furie bolnavă. Este un pigmeu cu un singur talent, abilitatea de a convinge pe ceilalţi că-i un gigant.

Lamont privi chipul lătăreţ şi indiferent al lui Bronowski şi emise un hohot de rîs forţat.

― Bine, asta nu ajută la nimic şi oricum ţi le-am mai povestit.

― De multe ori, încuviinţă Bronowski.

― Dar mă-nnebuneşte că toată lumea…

Cînd Hallam privise întîia oară tungstenul modificat, Peter Lamont nu avea decît doi ani. La douăzeci şi cinci de ani, cu cerneala tezei de doctorat încă umedă, se alătură Staţiei Pompă Unu şi, simultan, acceptă un post la facultatea de fizică a universităţii.

Era o realizare deosebită pentru un tînăr. Staţia Pompă Unu nu avea strălucirea celorlalte, dar era străbunica lor, a întregului lanţ ce înconjura acum planeta, deşi tehnologia respectivă abia împlinise vîrsta de douăzeci de ani. Nici o altă descoperire tehnologică importantă nu fusese introdusă atît de rapid şi de complet. Dar, la urma urmei, de ce nu? Însemna energie gratuită, fără limite sau probleme. Era Moş Crăciun şi Lampa lui Aladin a întregii lumi.

Lamont fusese angajat pentru soluţionarea unor probleme teoretice, abstracte; treptat însă deveni interesat de uimitoarea istorie a apariţiei Pompei de Electroni. Istoria respectivă nu fusese redactată niciodată de cineva care să fi înţeles cu adevărat principiile teoretice (în măsura în care puteau fi înţelese) şi care să posede capacitatea de a le explica marelui public. Mai exact, Hallam însuşi scrisese o serie de articole de popularizare, însă acestea nu constituiau o istorie unitară şi ştiinţifică ― adică ceea ce dorea Lamont să facă.

Începu cu articolele lui Hallam, trecu apoi la alte publicaţii ― să zicem aşa, documente oficiale ― ajungînd la intervenţia lui Hallam ce zguduise lumea, Marea Intuiţie cum era denumită (invariabil cu majuscule).