Isaac Asimov - Zeii înşişi

Audienţa trebuie să fi ascultat cu o considerabilă uimire, pentru că nu este înregistrată nici o intervenţie sau întrerupere, cel puţin pînă la ultima frază de mai sus, cînd se pare că Hallam s-a oprit să-şi tragă răsuflarea şi, poate, să se minuneze de temeritatea sa.

Cineva din auditoriu (probabil Antoine-Jerome Lapin, deşi înregistrarea nu e limpede) a întrebat dacă profesorul Hallam sugerează că o persoană inteligentă din para-Univers realizase în mod deliberat acel schimb, pentru a obţine o sursă de energie. Astfel a intrat în limbaj expresia „para-Univers”, inspirată aparent de abrevierea expresiei „Univers paralel”. Această întrebare conţinea prima consemnare oficială a termenului.

A urmat o pauză, apoi Hallam, mai îndrăzneţ ca oricînd, a rostit şi acesta a fost miezul Marii Intuiţii:

„— Exact, aşa cred. În plus, avansez ipoteza că sursa de energie nu poate fi realizată practic dacă Universul şi para-Universul nu lucrează laolaltă, fiecare la cîte un capăt al pompei, împingînd energia de la ei spre noi şi de la noi spre ei, exploatînd astfel diferenţele dintre legile naturale ale celor două Universuri.”

Hallam adoptase termenul „para-Univers” şi-l transformase în ideea lui. Mai mult, devenise primul care să utilizeze cuvîntul „pompă” (de atunci, cu majuscule) în legătură cu acest subiect.

În documentele oficiale există tendinţa de a arăta că sugestia lui Hallam a făcut imediat vîlvă, dar în realitate n-a fost aşa. Cei care au discutat ideea s-au mulţumit să spună că reprezintă o speculaţie amuzantă. În particular, Kantrowitsch n-a spus nimic. Acest lucru a fost crucial pentru cariera radiochimistului.

Hallam se putea descurca cu greu printre implicaţiile teoretice şi practice ale ipotezei sale. A fost solicitată şi alcătuită o echipă, dar niciunul dintre membrii ei nu i-a susţinut teoria.

Atunci cînd succesul devenise clar, lumea se obişnuise s-o considere numai şi numai opera lui Hallam. El descoperise primul substanţa, el concepuse şi expusese Marea Intuiţie; deci el era Părintele Pompei de Electroni.

Astfel, în nenumărate laboratoare au fost preparate mostre de tungsten. Transferul se producea numai într-un caz din zece şi aşa au fost produse rezerve noi de plutoniu-186. Alte elemente oferite ca momeală au fost refuzate… Indiferent însă de locul unde apărea plutoniul-186 sau de persoana care-l aducea la sediul cercetătorilor ce analizau fenomenul, pentru marele public era tot „tungstenul lui Hallam”.

Tot el a fost cel care a prezentat, cu succes maxim, unele aspecte ale teoriei sale. Spre propria lui surpriză (după cum declara mai tîrziu), descoperi că scria cu uşurinţă şi era atras de lucrările de popularizare. În plus, succesul are o inerţie aparte şi lumea nu mai accepta informaţii referitoare la proiect decît dacă proveneau direct de la Hallam.

Într-un articol, rămas faimos, din săptămînalul North American Sunday Tele-Times, el scrisese: „Nu putem spune în cîte feluri diferă legile para-Universului de legile noastre, dar putem presupune cu destulă siguranţă că forţele nucleare tari ― cele mai puternice forţe cunoscute în Universul nostru ― sunt şi mai puternice în para-Univers; poate chiar de o sută de ori mai mari. Asta înseamnă că protonii sunt mai uşor ţinuţi laolaltă împotriva atracţiei electrostatice proprii, iar un nucleu are nevoie de mai puţini neutroni pentru a fi stabil.

Plutoniul-186, stabil în Universul lor, conţine prea mulţi protoni sau prea puţini neutroni pentru a fi stabili în condiţiile noastre, cu forţe nucleare mai puţin eficiente. Odată ajuns în universul nostru, plutoniul-186 începe să emită pozitroni, eliberînd energie şi, cu fiecare pozitron emis, un proton dintr-un nucleu e transformat într-un neutron. În cele din urmă, douăzeci de protoni din fiecare nucleu au fost transformaţi în neutroni şi plutoniul-186 a devenit tungsten-186, care e stabil după legile universului nostru. În decursul procesului, au fost eliminaţi cîte douăzeci de pozitroni din nucleu. Aceştia s-au întîlnit, s-au combinat şi s-au anihilat cu douăzeci de electroni, eliberînd altă energie, aşa încît, pentru fiecare nucleu de plutoniu-186 trimis nouă, universul nostru sărăceşte cu douăzeci de electroni.

Între timp, tungstenul-186 ce intră în para-Univers e instabil acolo, din considerente similare. După legile para-Universului, are prea mulţi neutroni sau prea puţini protoni. Nucleul de tungsten-186 începe să emită electroni, eliberînd energie în acest timp şi, cu fiecare electron emis, un neutron se transformă într-un proton pînă cînd este iarăşi plutoniu-186. Cu fiecare nucleu de tungsten-186 trimis în para-Univers, acesta se îmbogăţeşte cu douăzeci de electroni.

Acest ciclu plutoniu-tungsten poate pendula la nesfîrşit între para-Univers şi universul nostru, producînd energie la început într-unul, apoi în celălalt, cu efectul net al transferului a douăzeci de electroni din universul nostru într-al lor la fiecare nucleu ciclat.

Ambele părţi pot cîşţiga energie din ceea ce este, de fapt, o Pompă de Electroni între universuri.”

Convertirea acestei noţiuni în realitate şi construirea Pompei de Electroni ca sursă efectivă de energie au urmat cu rapiditate, iar fiecare treaptă a succesului a sporit prestigiul lui Hallam.

Lamont nu avusese nici un motiv să pună la îndoială bazele acestui prestigiu şi, cu un soi de adoraţie faţă de erou (a cărei amintire îl făcea să se ruşineze mai tîrziu, şi pe care încercase — fără a reuşi pe deplin — să şi-o elimine din minte), solicită o întrevedere cu Hallam în legătură cu istoria detaliată pe care o plănuia.

Hallam păruse înţelegător. În treizeci de ani, poziţia lui în ochii publicului urcase într-o asemenea măsură, încît te puteai întreba dacă nu va suferi de rău de altitudine. Din punct de vedere fizic, îmbătrînise impresionant, dar lipsit de graţie. Silueta corpului său dădea impresia unei mase distribuite pe circumferinţă şi, deşi trăsăturile chipului se îngroşaseră, părea capabil să le confere un aer de repaus intelectual. Se înroşea la fel de repede, iar sensibilitatea lui faţă de orice posibilă rănire a propriului orgoliu era binecunoscută.

Parcursese iute dosarul lui Lamont înainte de intrarea acestuia.

― Doctore Peter Lamont, începu el, mi s-a spus că ai făcut treabă bună în domeniul para-teoriei. Îmi amintesc lucrările tale. Despre para-fuziune, nu?

― Da, domnule.

― Reîmprospătează-mi memoria. Spune-mi despre ce e vorba. Evident, simplificat, ca şi cum ai vorbit cu un profan. De fapt, şi aici chicotise, într-un fel sunt un profan. După cum ştii, sunt doar un radiochimist şi nu un mare teoretician, dacă nesocotim unele concepte, cînd şi cînd.

Lamont acceptase, atunci, spusele ca pe o declaraţie cinstită, şi, într-adevăr, cuvintele nu fuseseră atît de pline de o dezgustătoare condescendenţă, cum i se păruse mai tîrziu. Deşi, după cum află el ulterior, sau cel puţin susţinu, era o metodă tipică pentru Hallam de a culege esenţialul cercetărilor făcute de alţii. După aceea, putea face referire la subiect, fără să intre în nici un fel de amănunte.

Dar, pe atunci, Lamont era mai mult decît flatat, şi începu imediat, cu acea siguranţă volubilă pe care o are cineva cînd îşi explică propriile descoperiri:

― Nu pot spune că am făcut multe, doctor Hallam. Deducerea legilor fizice ale para-Universului ― para-Legile ― e o treabă grea. Avem puţine elemente de pornire. Am început de la ceea ce cunoaştem, dar n-am abordat căi noi pentru care nu avem dovezi. Cu o interacţiune nucleară şi mai puternică, pare evident că fuziunea nucleelor mici va avea loc mai repede.