Isaac Asimov - Zeii înşişi

Desigur, ulterior, după primele deziluzii, începu să scormonească mai adînc şi-şi puse întrebarea dacă remarca lui Hallam îi aparţinuse cu adevărat acestuia. Fusese rostită la conferinţa care însemnase adevăratul început al Pompei de Electroni şi totuşi, după cum se dovedi, era foarte greu să afli detaliile acelei sesiuni şi aproape imposibil de obţinut înregistrarea sonoră.

Treptat, Lamont începu să suspecteze că ceaţa care învăluia urmele lăsate pe nisipul Timpului nu era chiar întîmplătoare. Punînd laolaltă cîteva informaţii, se părea că există o şansă reală ca John F.X. McFarland să fi spus ceva apropiat de declaraţia crucială făcută de Hallam ― şi s-o fi făcut înaintea acestuia.

Lamont îl căută pe McFarland, care nu figura pe lista oficială a conferinţei şi care se ocupa acum de cercetări asupra straturilor superioare ale atmosferei, avînd ca principal subiect vîntul solar. Nu era o muncă de vîrf, dar avea satisfacţiile ei şi destule puncte comune cu efectele Pompei. În mod clar, McFarland evitase să împărtăşească soarta uitării care-l afectase pe Denison.

Fusese destul de politicos cu Lamont şi era dispus să discute orice, cu excepţia amănuntelor legate de sesiunea cu pricina. Nu şi le mai amintea.

Lamont insistase, citînd din mărturiile adunate.

McFarland luă o pipă, o umplu, o examină atent şi rosti:

― Nu vreau să-mi amintesc, pentru că nu contează; realmente, nu contează. Să zicem că voi pretinde că am spus ceva. Nimeni nu va crede. Voi fi privit ca un megaloman idiot.

― Iar Hallam va avea grijă să vă pensioneze?

― Nu spun asta, dar nici nu cred că-mi va face vreun bine. Oricum, care-i diferenţa?

― Este o problemă de adevăr istoric!

― Rahat! Adevărul istoric este că Hallam n-a abandonat nici o clipă. I-a pus pe toţi să cerceteze, indiferent dacă doreau sau nu. Fără el, probabil că tungstenul ar fi explodat în cele din urmă, cu cine ştie cîte victime. S-ar fi putut să nu mai existe altă mostră, şi să nu fi avut niciodată Pompa. Hallam trebuie creditat pentru ea, chiar dacă n-ar merita, iar dacă asta ţi se pare lipsit de sens, n-am ce-ţi face, pentru că istoria însăşi e lipsită de sens.

Lamont nu era satisfăcut cu atît, dar trebui să se resemneze, pentru că McFarland nu mai adăugă nimic.

Adevărul istoric!

O parte a adevărului istoric, ce părea mai presus de orice îndoială, era faptul că radioactivitatea adusese în atenţia generală „tungstenul lui Hallam” (cum era denumit pe atunci). Nu conta dacă era, sau nu, tungsten; dacă fusese, sau nu, schimbat din flacon; nici chiar dacă era sau nu un izotop imposibil. Totul dispăruse înaintea uluirii că exista ceva care emitea o radiaţie permanent crescătoare, şi asta în condiţiile, ştiute pe atunci, ce nu acceptau existenţa unei emisii radioactive în trepte.

După o vreme, Kantrowitsch murmurase: „Mai bine am divide materialul. Dacă îl păstrăm în cantităţi prea mari, se va vaporiza sau va exploda, contaminînd jumătate din oraş.”

De aceea l-au pisat, pulverizat şi amestecat, la început cu tungsten obişnuit, iar apoi, cînd şi acela a devenit radioactiv, cu grafit, care avea penetrabilitatea mai scăzută.

La mai puţin de două luni după ce Hallam constatase transformarea din sticluţă, Kantrowitsch anunţa existenţa plutoniului-186 într-o comunicare din Nuclear Review, cu Hallam în calitate de coautor.

Se confirmau în acest fel analizele lui Tracy, dar numele acestuia n-a fost menţionat nici atunci, şi nici mai tîrziu. După aceea, tungstenul lui Hallam începu să capete tot mai multă importanţă, iar Denison constată o serie de schimbări ce aveau să se încheie prin transformarea lui într-un nimic.

Existenţa plutonului-186 era suficient de interesantă în sine. Faptul că izotopul fusese iniţial stabil, ca ulterior să manifeste o ciudată radioactivitate crescătoare, complica şi mai mult situaţia.

Pentru analiza problemei s-a organizat o conferinţă. Kantrowitsch era preşedintele; amănunt interesant, deoarece pentru ultima dată în istoria Pompei de Electroni se ţinea o reuniune importantă, în legătură cu ea, care să nu fie prezidată de Hallam. De fapt, Kantrowitsch avea să moară după cinci luni şi, astfel, dispărea singura personalitate cu suficient prestigiu pentru a-l ţine pe Hallam în umbră.

Reuniunea a fost lipsită de rezultate fructuoase, pînă cînd Hallam şi-a anunţat Marea Intuiţie, deşi în versiunea reconstituită de Lamont, adevăratul moment de răscruce se petrecuse în decursul pauzei de prînz. Atunci, McFarland, necreditat cu vreo luare de cuvînt în stenogramele oficiale, deşi fusese invitat, spusese: „Ştiţi, ar trebui să visăm puţin. Închipuiţi-vă…”

Se adresa lui Diderick van Klemens, şi acesta rezumase discuţia în jurnalul său. Van Klemens murise cu mult înainte ca Lamont să afle toate amănuntele şi, cu toate că însemnările sale îl convinseseră pe tînăr, el trebuia să admită că, fără alte elemente de sprijin, nu constituiau argumente decisive. În plus, nu se putea dovedi că Hallam asistase la discuţie. Lamont era gata să parieze oricît că radiochimistul trăsese cu urechea, dar bănuielile lui nu reprezentau dovezi satisfăcătoare.

Şi chiar presupunînd că ar fi existat asemenea dovezi, ele ar fi rănit mîndria ieşită din comun a lui Hallam, dar fără a-i putea zdruncina poziţia. S-ar fi spus că, pentru McFarland, ipoteza fusese un simplu joc al fanteziei. Hallam fusese cel care o luase în serios. Hallam fusese cel care se ridicase în faţa participanţilor la conferinţă şi vorbise, riscîndu-şi prestigiul în cazul unui eşec. Cu siguranţă, McFarland n-ar fi visat niciodată să apară într-un document oficial cu „fanteziile” sale.

Lamont ar fi replicat că McFarland era un bine cunoscut fizician nuclear, care nu-şi putea risca reputaţia, pe cînd Hallam nu era decît un tînăr radiochimist şi putea afirma orice despre fizica nucleară fără să păţească nimic.

În tot cazul, iată, conform documentelor oficiale, cuvintele sale: „Domnilor, nu ajungem nicăieri. De aceea, voi încerca să fac o sugestie, nu pentru că ar fi adevărată, ci pentru că reprezintă o absurditate mai mică decît tot ceea ce am auzit… Suntem confruntaţi cu o substanţă, plutoniu-186, care, dacă legile naturale ale Universului sunt cît de cît adevărate, pur şi simplu nu poate exista, cu atît mai puţin ca substanţă stabilă. Dar, pentru că ea există fără putinţă de tăgadă, iar în plus este şi stabilă, înseamnă că provine dintr-un spaţiu, sau timp, sau condiţii, unde legile naturale ale Universului sunt altele decît cele cunoscute de noi. Adică substanţa pe care o studiem nu e originară din Universul nostru, ci din altul ― un Univers paralel sau alternativ.

Ajunsă aici ― şi nu pretind că ştiu cum a ajuns ― era încă stabilă, deoarece continua să se conformeze legilor Universului ei. Faptul că treptat a devenit radioactivă poate însemna că legile Universului nostru au fost asimilate de ea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.

Subliniez că, în aceeaşi perioadă în care a apărut plutoniul-186, a dispărut o mostră de tungsten, alcătuită din cîţiva izotopi stabili, inclusiv tungsten-186. Poate a trecut în Universul paralel. La urma urmei, e logic de presupus că-i mai simplu de efectuat un schimb de mase decît un transfer unidirecţional. În Universul paralel, tungstenul-186 poate fi la fel de ciudat pe cît este plutoniul-186 aici. Poate că iniţial a fost o substanţă stabilă şi apoi a devenit tot mai radioactivă. Poate că slujeşte acolo ca sursă de energie, aşa cum va fi plutoniul-186, aici.”