Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Para-fuziunea, îl corectă Hallam.

― Da, domnule. Mai greu a fost cu determinarea detaliilor. Metodele matematice au fost cam complicate, dar, după o serie de transformări, dificultăţile au dispărut. De exemplu, am demonstrat că hidratul de litiu poate fi făcut să-şi coboare punctul de fuziune la temperaturi de patru ori mai mici decît cele de aici. Aici, pentru explozia hidratului de litiu, sunt necesare temperaturi similare celor din bombe de fisiune, dar o simplă încărcătură de dinamită, ca să zic aşa, ar fi suficientă în para-Univers. E foarte posibil ca, în para-Univers, hidratul de litiu să poată fi aprins cu un chibrit, deşi nu-i prea probabil. După cum ştiţi, le-am oferit hidrat de litiu, deoarece energia de fuzionare ar putea fi naturală la ei, dar nu l-au acceptat.

― Da, ştiu asta.

― În mod clar, ar fi prea riscant pentru ei; ca şi cum noi am folosi nitroglicerină în motoarele de rachetă… ba mai rău.

― Perfect. Am auzit că scrii şi o istorie a Pompei.

― Una neoficială, domnule. Cînd manuscrisul va fi gata, v-aş ruga să-l lecturaţi, dacă se poate, astfel încît să am şi comentariul dvs. asupra evenimentelor. De fapt, dacă aveţi timp, aş apela chiar acum pentru lămurirea unor aspecte.

― Îmi pot face timp. Ce doreşti să ştii? Hallam zîmbea. O făcea pentru ultima oară în prezenţa lui Lamont.

― Realizarea efectivă a unei Pompe eficiente a fost extrem de rapidă, domnule doctor, începu Lamont. Odată ce proiectul Pompei a…

― Proiectul Pompei de Electroni Inter-Universuri, îl corectă Hallam, continuînd să surîdă.

― Da, desigur, îşi drese glasul Lamont. Foloseam doar denumirea populară. Odată cu începerea proiectului, detaliile de construcţie au fost definitivate foarte rapid şi cu puţine erori.

― Aşa-i, încuviinţă Hallam cu o undă de mulţumire. Mulţi mi-au spus că meritul e al meu, că i-am condus în forţă şi cu imaginaţie, dar n-aş dori să insişti prea mult în direcţia asta în carte. Adevărul este că la proiect au participat mulţi oameni de talent şi n-aş vrea ca strălucirea lor să fie umbrită de o exagerare a rolului meu.

Lamont scutură din cap uşor surprins. Comentariul era lipsit de rost.

― Nu mă refeream la asta, spuse el. Mă gîndeam la cei de dincolo, la para-oameni, ca să utilizez termenul popular. Ei au început totul. Noi i-am descoperit după primul transfer putoniu-tungsten; însă pentru a-l putea efectua, ei ne descoperiseră dinainte, pe baze pur teoretice, fără să beneficieze de nici un alt indiciu. Mai este apoi şi foiţa de fier pe care ne-au trimis-o…

Zîmbetul lui Hallam dispăruse pentru todeauna. Se încruntă şi rosti apăsat:

― Simbolurile nu au fost niciodată înţelese. Nimic…

― Figurile geometrice au fost înţelese, domnule. Le-am văzut şi eu, şi e clar că descriau Pompa. Mi se pare că…

Hallam îşi împinse scaunul înapoi, furios:

― Lasă astea, tinere. Noi am făcut treaba, nu ei.

― Da…dar nu-i adevărat că ei…

― Că ei, ce?

Lamont devenise acum conştient de furtuna stîrnită, dar nu-i putea înţelege cauzele. Rosti nesigur:

― Că sunt mai inteligenţi ca noi… că ei sunt adevăraţii autori. Există îndoială în privinţa asta, domnule?

Roşu la faţă, Hallam se ridicase în picioare:

― Există nu numai o îndoială, strigă el. N-am vreme de misticisme aici. Ajunge! Ascultă, tinere, se reaşeză el pe scaun şi întinse un deget gros către Lamont, dacă istoria ta va îmbrăţişa această părere, precum că noi am fost nişte marionete în mîinile acelor para-oameni, ea nu va fi tipărită aici; ba chiar nicăieri, dacă ar fi după mine. Nu vreau ca omenirea şi inteligenţa ei să fie subestimate şi nu doresc para-oamenii în rolul zeilor!

Lamont plecă, zăpăcit şi extrem de necăjit pentru cele întîmplate, cu atît mai mult cu cît el fusese de bună credinţă.

Apoi constată că sursele istorice deveneau, pe rînd, inaccesibile. Cei care, cu numai o săptămînă în urmă, fuseseră guralivi, acum nu-şi mai aminteau nimic şi nu aveau timp de interviuri.

La început fusese doar iritat, apoi în el începu să se strîngă mînia. Privea dintr-un unghi nou informaţiile adunate, căutînd să insiste acolo, unde, înainte, se mulţumise cu o întrebare. Cînd se întîlni cu Hallam la o sesiune ştiinţifică, acesta se încruntă şi-l ignoră, iar Lamont începu să-l privească cu dispreţ.

Rezultatul a fost că Lamont şi-a văzut blocată cariera iniţială, de para-teoretician, şi a abordat tot mai ferm a doua lui opţiune: de istoric al ştiinţei.

― Idiotul, murmură Lamont. N-ai fost acolo, Mike, să-l fi văzut cum intrase în panică la ideea că ceilalţi sunt forţa conducătoare. Îmi reamintesc şi mă întreb… cum de-am putut solicita audienţa fără să ştiu că va reacţiona aşa. Fii fericit că n-a trebuit să lucrezi cu el.

― Sunt, făcu Bronowski indiferent, deşi uneori nici tu nu eşti un îngeraş.

― Nu te plînge. Cu ceea ce faci, n-ai nici o problemă.

― Dar nici n-am vreun interes. Cui îi pasă de ceea ce fac eu, cu excepţia mea şi a altor cinci din lume? Poate şase… dacă-ţi aminteşti.

Lamont îşi amintise.

― Mda, făcu el.

Aparenta placiditate a lui Bronowski nu păcălea pe nimeni dintre cei care ajunseseră să-l cunoască cît de cît. Era strălucit şi analiza o problemă pînă îi găsea soluţia, sau pînă cînd ştia că nu există soluţie.

De pildă, inscripţiile etrusce pe care îşi clădise reputaţia. Etrusca fusese o limbă vie în secolul unu e.n., dar imperialismul cultural al romanilor nu iertase nimic şi astfel ea dispăruse. Inscripţiile ce supravieţuiseră ostilităţii ― sau, şi mai rău, indiferenţei romane ― erau scrise cu litere greceşti, astfel încît puteau fi pronunţate, dar numai atît. Etrusca părea să nu fi avut nici o legătură cu graiurile vecine; părea foarte veche si nici măcar indo-europeană.

Astfel, Bronowski trecuse la o altă limbă care aparent nu avea nici o legătură cu graiurile vecine, ce părea foarte veche şi nici măcar indo-europeană, dar care era o limbă încă vie şi vorbită într-o regiune nu foarte îndepărtată de locul unde odinioară trăiseră etruscii.

Ce-o fi cu vorbirea bascilor? se întrebase Bronowski. Şi o folosise pe aceasta drept ghid. Înaintea lui mai încercaseră şi alţii, dar renunţaseră. Bronowski nu renunţă.

Era o muncă grea pentru că basca, un dialect extrem de dificil în sine, îl ajuta prea puţin. Pe măsură ce lucra, Bronowski găsea tot mai multe motive de a bănui legături culturale între locuitorii nordului Italiei antice şi ai nordului Spaniei antice. Putea chiar susţine o invazie de proporţii în Europa vestică a pre-celţilor, ce vorbeau o limbă din care etrusca şi basca erau dialecte supravieţuitoare şi înrudite. Totuşi, în două mii de ani, basca evoluase, asimilînd elemente spaniole. Încercarea de a-i regăsi mai întîi structura din timpul romanilor, iar apoi de-a o compara cu etrusca, era o problemă intelectuală imposibil de abordat, iar Bronowski ului filologii întregii lumi cînd izbuti această performanţă.

Traducerile etrusce în sine erau miracole de banalitate şi n-aveau nici o semnificaţie; în majoritate, simple inscripţii funerare. Traducerea, însă, era uluitoare şi, după cum se dovedi, avea să joace un rol extrem de important pentru Lamont.

Nu din capul locului. Ca să respectăm adevărul, traducerile fuseseră făcute cu cinci ani înainte ca Lamont să fi aflat că existaseră asemenea oameni ca etruscii. Cu cinci ani în urmă însă, Bronowski sosise la universitate pentru a ţine o conferinţă şi Lamont, care de obicei evita sarcina plictisitoare de a-i primi pe invitaţi, fusese prezent. Nu pentru că-i recunoscuse importanţa, sau că l-ar fi interesat, dar avea o prietenă, studentă la Limbi Romanice, şi trebuia să aleagă între conferinţă şi un festival muzical, pe care se străduia cu disperare să-l ocolească. Prietenia respectivă fusese neînsemnată, puţin satisfăcătoare din punctul de vedere al lui Lamont şi doar temporară, dar îl adusese la conferinţă.