Isaac Asimov - Zeii înşişi

După aceea îl preluase un alt Tare. Odeen nu-şi dăduse seama de la început. În acele prime zile, îi deosebea cu greutate pe Cei Tari între ei. Dar apoi deveni tot mai sigur. Tot mai sigur şi mai îngrijorat. Nu înţelegea semnificaţia schimbării profesorului.

Adunîndu-şi tot curajul, întrebase:

― Unde este profesorul meu, domnule?

― Gamaldan?… Nu va mai fi cu tine, stîngule.

Odeen amuţise pentru cîteva clipe, apoi îngăimase:

― Dar Cei Tari nu pleacă…

Celălalt rămăsese tăcut, fără să-i ofere vreo explicaţie.

Odeen avea să afle că aşa se petrecea mereu. Cei Tari nu vorbeau niciodată despre ei. Orice alt subiect era discutat pe larg. Despre ei, însă… nimic.

Din zeci de amănunte, Odeen ajunse la concluzia că şi Cei Tari plecau; nu erau nemuritori (un lucru pe care atîţia Moi îl considerau axiomatic). Totuşi, nici Cel Tare nu oferise vreun indiciu. Uneori, Odeen şi alţi studenţi Raţionali discutau chestiunea, ezitînd, nesiguri. Fiecare aducea o mică dovadă ce susţinea mortalitatea Celor Tari şi se minunau, neîndrăznind să tragă concluziile evidente.

Cei Tari nu păreau deranjaţi de existenţa unor dovezi ale mortalităţii lor. Nu încercau să le ascundă. Dar, nici nu le menţionau vreodată. Iar atunci cînd erau întrebaţi direct (uneori era inevitabil), nu răspundeau; nici nu negau, nici nu aprobau.

Dar dacă plecau, trebuiau să se nască, deşi nu pomeneau niciodată de asta, iar Odeen nu văzuse nicicînd un Tare tînăr.

Odeen credea că Cei Tari îşi luau energia din roci, nu de la soare — că încorporau în trupuri pulberea unei pietre negre. Şi alţi studenţi gîndeau la fel. Alţii, însă, refuzau cu îndîrjire ipoteza. Totuşi nu se putea trage o concluzie reală, deoarece nimeni nu-i văzuse vreodată pe Cei Tari hrănindu-se, iar ei nu vorbeau despre asta.

În cele din urmă, Odeen le luă rezerva ca atare ― ca parte a lor. Poate, se gîndi el, că tocmai individualitatea lor nu le permitea formarea de triade. Forma o carapace în jurul lor.

Tot atunci, Odeen află lucruri mult mai grave şi mai importante decît întrebările referitoare la viaţa particulară a Celor Tari. Află, de exemplu, că întreaga planetă se vestejea… stingîndu- se…

Noul său profesor, Losten, îi explicase.

Odeen îl întrebase despre peşterile nelocuite ce se întindeau la nesfîrşit în măruntaiele pămîntului, şi Losten păruse încîntat:

― Ţi-e teamă să întrebi asta, Odeen?

(Acum devenise Odeen; nu mai era denumit prin termenii generali adresaţi unui stîng. Era întotdeauna mîndru să audă un Tare chemîndu-l pe nume. Mulţi o făceau. El era foarte receptiv şi folosirea numelui său părea o recunoaştere a faptului. Nu doar o dată, Losten îşi exprimase satisfacţia de a-l avea elev.)

Într-adevăr, lui Odeen îi era teamă şi, după o ezitare, o recunoscu. Întotdeauna era mai uşor să-ţi mărturiseşti slăbiciunile Celor Tari decît colegilor Raţionali; era mai uşor să se destăinuie lor decît lui Tritt; era inimaginabil să se confeseze lui Tritt… Asta se întîmpla înainte de apariţia Duei.

― Atunci, de ce întrebi?

Odeen ezită din nou, apoi rosti încet:

― Mi-e teamă de peşterile nelocuite deoarece, pe cînd eram tînăr, mi s-a spus că acolo există monştri. Nu cunosc însă nimic în mod direct; ştiu doar ce mi-au spus alţii, tot tineri, care nici ei n-o puteau şti direct. Doream să aflu adevărul, şi dorinţa a crescut în mine pînă cînd curiozitatea a depăşit spaima.

― Bravo! exclamă încîntat Losten. Curiozitatea e folositoare, pe cînd spaima nu. Dezvoltarea ta interioară e excelentă, Odeen, şi ţine minte că doar ea contează în problemele importante. Ajutorul nostru e numai marginal. Deoarece vrei să ştii, mi-e foarte uşor să-ţi spun că peşterile nelocuite sunt într-adevăr nelocuite. Sunt goale. În ele nu există nimic, cu excepţia obiectelor neimportante părăsite de demult.

― Părăsite de cine, domnule? În mod neplăcut, Odeen se simţea obligat să folosească apelativul de cîte ori afla de lucruri necunoscute lui, dar pe care Losten le cunoştea.

― De cei care le-au ocupat în trecut. A existat o vreme, acum mii de cicluri, cînd existau mii de Tari şi milioane de Moi. Acum suntem mult mai puţini ca înainte. Nu sunt nici măcar trei sute de Tari şi aproape zece mii de Moi.

― De ce? întrebă şocat Odeen. (Doar trei sute de Tari! Cu siguranţă asta era o recunoaştere a faptului că şi Cei Tari treceau, dar nu era momentul să se gîndească la asta).

― Pentru că energia scade. Soarele se răceşte. În fiecare ciclu e tot mai greu să naşti şi să trăieşti.

(Ei bine, asta nu înseamnă că şi Cei Tari năşteau? Nu înseamnă că şi ei depindeau de soare pentru hrană, iar nu de roci? Odeen reţinu ideea şi-o păstră pentru mai tîrziu).

― Şi va continua? întrebă el.

― Într-o bună zi, soarele se va epuiza şi nu va mai da hrană.

― Asta înseamnă că toţi, şi Cei Tari şi Cei Moi, vor trece?

― Ce altceva poate însemna?

― Nu putem trece cu toţii. Dacă avem nevoie de energie şi soarele se va stinge, trebuie să găsim alte surse. Alte stele.

― Odeen, toate stelele au un sfîrşit. Şi Universul are un sfîrşit.

― Iar dacă stelele se sting, nu mai există hrană altundeva? Nu există alte surse de energie?

― Nu; toate sursele de energie din întregul Univers se sting. Odeen căzu pe gînduri, apoi rosti:

― Atunci, alte Universuri. Nu putem abandona pentru că Universul se sfîrşeşte. Palpita, vorbind aşa. Se lăţise, de-a dreptul nepoliticos, ajungînd transparent şi mult mai întins decît Cel Tare.

Losten era însă extrem de încîntat:

― Minunat, scumpul meu stîng. Trebuie să-i anunţ şi pe ceilalţi. Odeen revenise la mărimea iniţială, stînjenit dar şi încîntat de a fi fost numit „scumpul meu stîng”, expresie pe care nu i-o mai adresase nimeni ― evident, cu excepţia lui Tritt.

Nu mult după aceea, Losten le-o aduse pe Dua. Odeen se întrebase visător dacă există vreo legătură, dar după o vreme abandonase ideea. Tritt repetase atît de frecvent că numai datorită intervenţiei sale pe lîngă Losten aveau parte de Dua, încît devenise inutil să se gîndească la altceva. Totul era prea confuz.

Acum însă venea iarăşi la Losten. Trecuse mult de la acele prime zile cînd aflase că Universul se stingea şi că (după cum se dovedise) Cei Tari căutau soluţii de continuare a vieţii. El însuşi devenea competent în cîteva domenii, şi Losten îi mărturisise că în fizică nu-l mai putea învăţa multe lucruri. În plus, erau şi alţi tineri Raţionali care trebuiau instruiţi, aşa încît nu-l mai vedea pe Losten la fel de frecvent ca în trecut.

Îl găsi pe Cel Tare cu doi Raţionali pe jumătate dezvoltaţi în Camera Radiaţiilor. Losten îl zărise prin sticlă şi ieşi, închizînd grijuliu uşa după el.

― Scumpul meu stîng, rosti el întinzîndu-şi membrele într-un gest de prietenie (iar Odeen, precum deseori în trecut, simţi o dorinţă perversă să-l atingă, dar se controlă). Ce mai faci?

― N-am vrut să vă întrerup, domnule.

― Să mă întrerupi? Cei doi se vor descurca perfect şi singuri. Sunt probabil fericiţi că am plecat, pentru că i-am plictisit cu atîta vorbărie.

― Nu-i adevărat, replică Odeen. M-aţi fascinat dintotdeauna şi sunt convins că-i fascinaţi şi pe ei.

― Da, da. Mă bucur că gîndeşti aşa. Te văd des prin bibliotecă şi aud de la alţii că te descurci în cursul pentru avansaţi, iar asta face să-mi pierd cel mai bun student. Ce face Tritt? E acelaşi Parental încăpăţînat?