Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Pompa de Pozitroni? întrebase Dua.

Aceea era particularitatea Duei, se gîndise Tritt. Îl irita. Ea putea folosi cuvintele tari aproape la fel de bine ca Odeen. Unei Emoţionale n-ar fi trebuit să-i placă asta.

Tritt se hotărîse să-l întrebe pe Estwald, pentru că Odeen spusese că era deştept. În plus, Odeen nu-l întîlnise niciodată. Estwald nu putea spune: „Nu te îngrijora, Tritt, am vorbit cu Odeen despre asta.”

Toţi credeau că dacă vorbeşti cu Raţionalul, vorbeşti cu Triada. Nimeni nu dădea atenţie Parentalilor. Acum însă aveau s-o facă.

Se afla în peşterile Celor Tari şi totul părea diferit. Nimic nu semăna cu ceva ce Tritt ar fi putut înţelege. Totul era altfel şi înspăimîntător. Cu toate acestea, era nerăbdător să-l găsească pe Estwald şi astfel îşi domina teama. Îşi repeta: „Vreau un mic-mijlociu”. Asta îi dădea suficientă putere să meargă înainte.

În cele din urmă, văzu un Tare. Era singur şi făcea ceva, aplecat deasupra unui obiect. Cîndva, Odeen îi spusese că Cei Tari lucrează întotdeauna la… ceva al lor. Tritt nu-şi amintea, dar nu-i păsa.

Se opri lîngă el.

― Domnule, i se adresă.

Cel Tare privi în sus şi aerul vibra în jurul său, aşa cum spusese Odeen că se întîmplă cînd doi Tari discută între ei. Apoi, Cel Tare păru că-l zăreşte pe Tritt.

― Ce-i asta, un drept? Ce faci aici? Ai luat micul-stîng cu tine? Azi începe un nou semestru?

― Unde îl pot găsi pe Estwald, domnule? îi ignoră Tritt întrebările.

― Pe cine?

― Pe Estwald.

Cel Tare rămase tăcut un timp, apoi spuse:

― Ce treabă ai cu Estwald, dreptule?

― E important să vorbesc cu el, se încăpăţînă Tritt. Dumneavoastră sunteţi Estwald, domnule?

― Nu, nu sunt… Cum te numeşti dreptule?

― Tritt, domnule.

― Aha. Eşti dreptul triadei lui Odeen, nu?

― Da.

Glasul Celui Tare îşi pierdu din asprime:

― Mă tem că nu-l poţi vedea acum pe Estwald. Nu-i aici. Te poate ajuta altcineva?

Tritt nu ştia ce să răspundă. Rămăsese ţintuit locului.

― Atunci, du-te acasă, zise Cel Tare. Vorbeşte cu Odeen. El te va ajuta. Da? Du-te acasă, dreptule.

Cel Tare se întoarse. Părea că-l preocupă alte probleme decît prezenţa lui Tritt, iar Parentalul continua să stea locului nesigur. Trecu apoi într-o altă secţiune, încetişor, plutind fără zgomot. Cel Tare nu-şi ridică privirea.

La început, Tritt nu ştiu de ce pornise în direcţia aceea. Simţise doar că aşa era bine. Apoi îşi dădu seama. Înaintea lui era o undă călduţă de hrană şi ciugulea din ea.

Nu-i fusese foame, totuşi acum se hrănea şi era fericit.

Soarele nu era nicăieri. Instinctiv, privi în sus, dar, desigur, era într-o peşteră. Totuşi hrana era mai bună decît o găsise vreodată la suprafaţă. Privi în jur, minunîndu-se. Se minuna cel mai mult de uimirea sa…

Adeseori fusese nemulţumit de Odeen pentru că acesta pierdea timpul cu atîtea chestiuni neimportante. Acum el însuşi ― Tritt! — pierdea timpul întrebîndu-se. Dar el o făcea în legătură cu probleme importante. Brusc, îşi dăduse seama de importanţa lor. Într-o străfulgerare, înţelesese că nu şi-ar fi pierdut vremea dacă ceva din interiorul lui nu i-ar fi şoptit că era important.

Se mişcă rapid, mirat de curajul său. După un timp se reîntoarse pe propriile urme. Trecu din nou pe lîngă Cel Tare cu care vorbise.

― Am plecat, domnule, îl anunţă.

Cel Tare mormăi ceva incoerent. Continua să-şi vadă de lucru, aplecat peste ceva, făcînd lucruri prosteşti fără să le zărească pe cele importante.

Dacă Cei Tari erau atît de deştepţi, măreţi şi atotputernici, se gîndi Tritt, cum puteau fi atît de proşti?

Dua se pomeni plutind spre peşterile Celor Tari. Pe de o parte, pentru că n-avea ce face acum cînd soarele apusese, ceva care să-i mai întîrzie întoarcerea acasă unde trebuia să asculte insistenţele lui Tritt şi sugestiile jumătate stînjenite, jumătate resemnate ale lui Odeen. Pe de altă parte, însă, era şi atracţia exercitată de Cei Tari.

O simţise de multă vreme, pe cînd era copil încă, şi renunţase să pretindă că nu era aşa. Emoţionalele n-ar fi trebuit să aibă asemenea sentimente. Totuşi, micuţele Emoţionale mai le aveau uneori ― Dua era destul de experimentată ca s-o ştie ― dar dispăreau repede, sau erau repede dezaprobate dacă nu dispăreau destul de repede.

Ea însă, cînd fusese mică, continuase cu încăpăţînare curioasă despre lume, soare, peşteri şi… absolut orice, pînă cînd Parentalul ei îi spunea: „Eşti tare ciudată, Dua, dragă. Eşti o mică mijlocie nostimă. Ce se va alege de tine?”

Dua nu avea nici cea mai vagă idee ce anume era atît de ciudat şi nostim în dorinţa ei de a cunoaşte. Află însă, destul de repede, că Parentalul ei nu-i putea răspunde la toate întrebările. Îşi încercase odată tatăl-stîng, dar acesta nu dovedise mirarea blîndă a Parentalului. „De ce întrebi, Dua? „se răstise el şi privirea îi părea tăioasă.

Fugise speriată şi nu-l mai întrebă niciodată. Într-o zi însă, o altă Emoţională de vîrsta ei ţipase „Em-stîngo”, cînd ea îi spusese ― nu-şi mai amintea ce anume ― ceva ce i se părea perfect natural atunci. Dua se ruşinase fără să ştie de ce şi-l întrebase pe fratele ei stîng, mult mai în vîrstă, ce înseamnă o Em-stîngă. Acesta se retrăsese stînjenit — evident stînjenit ― bolborosind: „Nu ştiu”, deşi era evident că ştia.

După ce reflectase, ea se dusese la Parental:

― Sunt o Em-stîngă, tăticule?

― Cine ţi-a spus aşa, Dua? Nu trebuie să repeţi asemenea cuvinte. Ea cursese deasupra colţului său cel mai apropiat, şi continuase:

― E ceva rău?

― O să treci peste asta, răspunsese el şi se bombase puţin ca s-o legene şi s-o facă să vibreze în gama care îi plăcuse dintotdeauna. Acum însă nu-i plăcu, deoarece era evident că acela nu putea fi un răspuns. Se îndepărtă gînditoare. Îi spusese: „O să treci peste asta”, aşa încît era acum în faţa unui obstacol, dar care anume?

De pe atunci avusese puţine prietene printre celelalte Emoţionale. Le plăcea să şuşotească şi să chicotească împreună, pe cînd ea prefera să curgă peste stîncile sfărîmate, înfiorîndu-se de senzaţia asprimii lor. Existau, totuşi, cîteva mijlocii mai prietenoase decît altele, şi pe care le găsea mai puţin provocatoare. Doral, de pildă, era tot atît de prostuţă cît şi restul, dar uneori era amuzantă cu bîrfele ei. (Doral ajunsese într-o triadă cu fratele drept al Duei şi un stîng din altă reţea de grote, un stîng care nu-i prea plăcea Duei. Doral iniţiase foarte repede un copil-stîng şi unul drept, şi nu mult după aceea, un mijlociu. Devenise atît de densă încît triada părea că are doi Parentali, iar Dua se întreba dacă se mai puteau topi… Asta îi repeta şi Tritt într-una, fără succes, ce triadă bună se făcuse cu ajutorul Doralei.)

Într-o zi, ea şi Doral stăteau singure şi Dua şoptise:

― Doral, tu ştii ce e o Em-stîngă?

Doral se chircise şi se comprimase de parcă n-ar fi vrut să fie văzută şi răspunsese:

― O Emoţională care se poartă ca un Raţional: adică, un stîng. Ai înţeles? Emoţional ― stîng… Em stîng! Ai înţeles?

Desigur, Dua înţelesese. Era evident, odată ce i se explicase. Şi-ar fi dat seama şi singură, dacă şi-ar fi putut imagina asemenea lucruri.

― De unde ştii? întrebă Dua.

― Mi-au spus fetele mai mari. Substanţa Doralei se învolbură şi Dua găsi mişcarea neplăcută. E urît, continuă Doral.