Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Promiţi?

― Promit.

Simţindu-se emoţionată, Dua se lăsă să-i simtă pe Cei Tari şi adoptă pasivitatea totală ce permitea influxul senzaţiilor.

― Agitaţie, spusese ea. Sunt excitaţi. E ceva nou.

― Poate-i Estwald, comentă Odeen.

Atunci auzise Dua pentru prima dată numele.

― Curios, făcu ea.

― Ce anume?

― Am avut senzaţia unui soare mare. Un soare foarte mare.

― S-ar putea să vorbească despre asta, rosti gînditor Odeen.

― Dar cum poate exista aşa ceva?

Exact atunci Cei Tari îi zăriră. Se apropiaseră prietenoşi şi-i salutară în maniera Celor Moi. Dua era extrem de fîstîcită şi se întreba dacă ştiau ce făcuse ea. Nu spuseseră însă nimic.

(După aceea, Odeen îi explicase că rareori îi putea găsi pe Tari discutînd în maniera lor. Se fereau totdeauna de Moi şi-şi întrerupeau lucrul cînd aceştia erau în preajmă. „Ne plac foarte mult, spusese Odeen.” Sunt extrem de amabili”).

Din cînd în cînd, o ducea cu el în grotele Celor Tari ― de obicei cînd Tritt era foarte ocupat cu copiii. Totuşi nu-i zicea acestuia că o lua. Era absolut sigur că putea stîrni un răspuns referitor la pierderea de timp a lui Odeen, care o încuraja pe Dua să nu stea la soare, determinînd astfel ineficienţa topirii… Era greu să vorbeşti cu Tritt mai mult de cinci minute fără ca topirea să nu apară în conversaţie.

Coborîse şi singură, o dată sau de două ori. De fiecare dată fusese speriată, deşi Cei Tari pe care-i întîlnise erau întotdeauna prietenoşi, întotdeauna „amabili” cum spusese Odeen. Dar nu păreau să o ia în serios. Erau încîntaţi, şi totuşi amuzaţi ― simţea asta cu certitudine — cînd ea le punea întrebări. Iar cînd îi răspundeau, o făceau într-un mod simplu, lipsit de informaţii. „O simplă maşină, Dua” spuneau ei. „Odeen ţi-o poate explica”.

Se întreba dacă ea îl întîlnise vreodată pe Estwald.

N-avea curajul să-i întrebe pe Tari cum îi chema (Cu excepţia lui Losten, căruia îi fusese prezentată de Odeen, şi despre care auzise multe). Uneori i se părea că Estwald fusese chiar unul din cei întîlniţi.

Odeen vorbea despre el cu veneraţie şi puţină invidie.

Aflase că era prins în treburi extrem de importante şi de aceea nu apărea în grotele accesibile Celor Moi.

Punînd cap la cap cele aflate de la Odeen, descoperise că lumea avea mare nevoie de hrană. Odeen spunea rareori „hrană”. Folosea cuvîntul „energie”, motivînd că acela era termenul folosit de Tari.

Soarele pălea şi murea, dar Estwald descoperise cum putea fi găsită energia departe, dincolo de soare şi dincolo de cele şapte stele ce străluceau pe cerul întunecat al nopţii. (Odeen zicea că cele şapte stele erau şapte sori foarte îndepărtaţi şi că existau multe alte stele ce erau şi mai îndepărtate şi nu puteau fi văzute. Tritt îi auzise povestind, întrebase ce rol aveau stelele acelea dacă nu puteau fi văzute, şi nu crezuse absolut nimic. „Ei, Tritt”, oftase Odeen răbdător. Dua fusese gata să spună ceva asemănător cu întrebarea lui Tritt, dar după aceea se răzgîndise).

Acum se părea că va fi suficientă energie pentru totdeauna; suficientă energie ― cel puţin pînă ce Estwald şi ceilalţi Tari reuşeau să-i dea gust bun noii energii.

Cu cîteva zile în urmă îl întrebase pe Odeen.

― Iţi aminteşti cînd m-ai dus pentru prima dată la grotele Celor Tari, cînd i-am probat pe cei doi care vorbeau şi ţi-am spus că am avut senzaţia unui soare uriaş?

― Nu prea, răspunsese el nesigur. Dar, continuă. Ce-i cu asta?

― M-am gîndit. Soarele acela este sursa noii energii?

― Bravo, Dua! exclamase fericit Odeen. Nu-i chiar aşa, dar e o intuiţie nemaipomenită pentru o Emoţională.

Acum Dua se mişca încet, amintindu-şi. Fără să-şi dea seama de scurgerea timpului sau a spaţiului, ajunsese în grotele Celor Tari şi începu să se întrebe dacă într-adevăr întîrziase suficient, şi dacă nu trebuia să se întoarcă acasă, suportînd inevitabilele cicăleli ale lui Tritt cînd ― de parcă gîndul acela îl adusese în preajmă ― îl simţi pe Parental.

Senzaţia era atît de puternică încît avu un moment de confuzie, în care crezuse că îşi amintea de el aşa cum era acasă.

Dar nu! Se afla aici, în grotele Celor Tari.

Ce putea oare face aici? O urmărea? Voia să se certe cu ea aici? Făcea prostia să ceară ajutorul Celor Tari? Dua nu credea că putea să îndure aşa ceva…

Apoi fiorul spaimei o părăsi, înlocuit de uimire. Tritt nu se gîndea deloc la ea. Nu-i sesizase prezenţa, îi simţea hotărîrea puternică, combinată cu teamă şi nelinişte în legătură cu ceva ce voia să facă.

Dua ar fi putut pătrunde mai adînc pentru a afla cel puţin despre ce este vorba, dar nici prin gînd nu-i trecea una ca asta. Deoarece Tritt nu ştia de prezenta ei în apropiere, dorea să se asigure de un lucru ― că n-avea să-şi dea seama nici mai tîrziu.

Făcu apoi, aproape numai din reflex, ceva ce mai înainte ar fi fost gata să jure că nu va face, indiferent ce s-ar fi întîmplat.

Cauza poate că fusese (se gîndi mai tîrziu) amintirile discuţiilor ei cu Doral, în copilărie, sau propriile ei experimentări cu frecatul-de-stînci. (Adulţii foloseau un cuvînt complicat, dar mult mai jenant, pentru ea, decît cel utilizat de copii.)

În orice caz, fără să ştie prea bine ce face sau, pentru scurt timp după aceea, ce făcuse, se topi grăbită în cel mai apropiat perete.

Înăuntru! Cu totul!

Oroarea faptei era diminuată de modul perfect în care o executase. Tritt trecu pe lîngă ea, aproape atingînd-o, fără să — şi dea seama cît de aproape era propria lui mijlocală.

În clipa aceea, Dua nu mai avea timp să se întrebe ce făcea Tritt în grotele Celor Tari, dacă n-o căuta pe ea.

Uitase complet de Tritt.

Era pur şi simplu uluită de acţiunea ei. Nici în copilărie nu se topise pe de-a întregul în stîncă, şi nici nu întîlnise pe cineva care să recunoască că o făcuse (deşi inevitabil existau o sumedenie de istorii). Evident, nici o Emoţională adultă nu făcuse şi nici nu putuse face aşa ceva. Dua era neobişnuit de rarefiată chiar şi pentru o Emoţională (Odeen era mîndru să i-o spună), iar faptul că evita hrana îi accentua starea (după cum zicea adeseori Tritt).

Ce făcuse acum indica gradul ei de rarefiere mai mult decît orice observaţie a dreptalului şi, pentru o clipă, se simţi ruşinată şi-i păru rău pentru Tritt.

Apoi o copleşi o ruşine mai adîncă. Dacă era prinsă? Ea, o adultă…

Dacă trecea un Tare şi zăbovea? Nu putea ieşi dacă era cineva de faţă, dar cît timp putea sta înăuntru şi ce s-ar fi întîmplat dacă o descopereau în stîncă?

Pe cînd se întreba, îi simţi pe Cei Tari şi apoi ― nu ştia nici ea cum — îşi dădu seama că erau departe.

Făcu o pauză, încercînd să se calmeze. Stînca din jur conferea percepţiilor ei o nuanţă cenuşie, fără să le diminueze. Ba chiar simţea mai acut. Continua să-l simtă pe Tritt în coborîrea lui permanentă, cu atîta acuitate de parcă ar fi fost lîngă ea. Îi simţea pe Tari, deşi se aflau în alt sistem de grote. Îi zărea pe Cei Tari, pe fiecare dintre ei, fiecare la locul său, şi le simţea conversaţia vibratorie în cel mai mic detaliu, iar uneori înţelegea ce spuneau.

Simţea cum nu visase niciodată că o va putea face.

Aşa încît, deşi acum putea părăsi stînca, fiind sigură că nu o putea observa nimeni, rămase pe loc; parţial uimită şi parţial exaltată şi curioasă, înţelegîndu-şi dorinţa de a experimenta mai departe.