Isaac Asimov - Zeii înşişi

Sensibilitatea ei era atît de acută, încît ştia de ce era sensibilă. Adesea Odeen remarcase cît de bine înţelegea ceva după o perioadă de topire, deşi nu pricepuse nimic. Topirea amplifica extraordinar sensibilitatea; se absorbea mai mult; se folosea mai mult. Odeen spunea că la topire creşte densitatea atomilor.

Deşi Dua nu prea ştia ce înseamnă „densitatea atomilor”, era ceva ce însoţea topirea; iar situaţia actuală nu era tot o topire? Dua nu se topise cu stînca?

Cînd triada se topea, Odeen beneficia de întreaga sensibilitate. Raţionalul o absorbea, cîştiga înţelegerea şi o menţinea şi după separare. Acum însă, Dua era singura conştiinţă din topire. Creşterea „densităţii atomilor” (oare?) se făcea doar în beneficiul ei.

(Oare din cauza aceasta frecatul-de-stînci era considerat ceva pervers? De asta erau oprite Emoţionalele? Sau totul era numai pentru că Dua era atît de rarefiată? Sau pentru că era o Em-stîngă?)

Apoi Dua opri orice speculaţie şi doar simţi…fascinată. Doar mecanic fu conştientă de întoarcerea lui Tritt, care trecu pe lîngă ea, înapoi în direcţia din care venise. Doar mecanic fu conştientă-abia dacă simţi o vagă surpriză ― că şi Odeen venea dinspre grotele Celor Tari. Îi simţea pe Tari, numai pe ei şi încerca să deducă mai multe din aceste percepţii, încerca să scoată cît mai mult din ele.

Trecu destul pînă se detaşă din stînca. Iar cînd o făcu, nu mai era atît de preocupată de a nu fi văzută. Era încrezătoare în sensibilitatea ei ca să ştie că nu va fi.

Se întoarse acasă, cufundată în gînduri.

Revenind acasă, Odeen îl găsise pe Tritt aşteptîndu-l, dar Dua nu sosise încă. Tritt nu părea neliniştit. Era agitat, însă nu pentru întîrzierea Duei. Emoţia sa era atît de puternică, încît Odeen o putea citi clar, dar nu insistă. Absenţa Duei îl tulbura pe Raţional; ba chiar îl irita prezenţa lui Tritt, doar pentru că acesta nu era Dua.

Sentimentul îl surprinse. Nu putea nega faţă de sine însuşi că din cei doi, Tritt îi era cel mai drag. Ideal, membrii unei triade erau unul, şi oricare dintre ei trebuia să-i trateze în mod egal pe ceilalţi doi. Totuşi, Odeen nu întîlnise niciodată o asemenea triadă; cu atît mai puţin la cei care îşi proclamau triada ideală. Unul din cei trei era întotdeauna lăsat puţin pe afară şi, în general, o ştia.

Rareori acesta era Emoţionala. Emoţionalele se ajutau între ele, dincolo de triade, la un nivel niciodată atins de Parentali sau Raţionali. Un proverb spunea că Raţionalul îşi are profesorul, iar Parentalul îşi are copiii ― dar Emoţionala le avea pe toate celelalte Emoţionale.

Emoţionalele discutau între ele şi dacă una se pretindea neglijată, sau putea fi făcută să se plîngă, era trimisă înapoi cu instrucţiunile clare de-a rămîne fermă, pe poziţie! Şi pentru că topirea depindea atît de mult de Emoţională şi de atitudinea ei, era de obicei răsfăţată, atît de stîng, cît şi de drept.

Dua însă era o Emoţională foarte ne-Emoţională! Nu părea să-i pese că Odeen şi Tritt erau atît de apropiaţi, şi nu avea prietene printre Emoţionale care să-i atragă atenţia. Desigur, asta era; era o Emoţională ne-Emoţională.

Odeen era încîntat că ea se interesa de munca lui; îi plăcea că o preocupa şi pricepea extraordinar de repede; dar aceasta era o iubire intelectuală. Sentimentele mai profunde se îndreptau către Tritt cel încăpăţînat şi stupid, care-şi cunoştea cu precizie locul şi nu oferea mai nimic în afară de ceea ce conta ― securitatea unei rutine.

Acum însă, Odeen se simţea nerăbdător:

― Ştii ceva despre Dua, Tritt? întrebă el. Tritt nu-i răspunse în mod direct.

― Sunt ocupat. Discutăm mai tîrziu. Am avut treabă.

― Unde sunt copiii? Şi tu ai fost plecat? O simt în tine.

În glasul lui Tritt se strecură o undă vizibilă de iritare.

― Copiii sunt bine crescuţi. Ştiu destule ca să se integreze în grija comunităţii. Zău, Odeen, nu mai sunt mici.

Nu negase însă aura de „plecare” ce o degaja.

― Iartă-mă. Eram nerăbdător s-o văd pe Dua.

― Ar trebui să simţi asta mai des, rosti Tritt. Îmi spui întotdeauna s-o las în pace. Caut-o singur, încheie el şi se afundă în grota casă.

Odeen privi surprins în urma dreptalului său. În aproape orice altă ocazie, l-ar fi urmat încercînd să descifreze tulburarea neobişnuită ce răzbătea chiar şi prin indiferenţa unui Parental. Ce făcuse Tritt?

Acum însă o aştepta pe Dua şi, tot mai neliniştit, îl lăsă pe Tritt să plece. Neliniştea sporea sensibilitatea lui Odeen. Printre Raţionali exista o mîndrie aproape vicioasă în legătură cu relativa sărăcie a percepţiei lor. Asemenea percepţii nu caracterizau mintea, mai degrabă erau specifice Emoţionalelor. Odeen era un Raţional între Raţionali, mîndria lui era să judece, nu să simtă, totuşi acum extinse cît putu mai mult plasa percepţiilor lui emoţionale; şi dori, numai o clipă, să fi fost Emoţional ca să şi-o poată transmite cît mai departe şi cît mai bine.

Totuşi îi fu de folos. Reuşi să detecteze apropierea Duei la o distanţă neobişnuită ― pentru el ― şi se grăbi să-i iasă înainte. Pentru că o simţise la asemenea distanţă, era mult mai conştient de rarefierea ei decît de obicei. Era o ceaţă delicată, doar atît.

Tritt avea dreptate, se gîndi el îngrijorat. Dua trebuia obligată să mănînce şi să se topească. Interesul ei faţă de viaţă trebuia sporit.

Era atît de preocupat de această necesitate, încît nu i se păru nimic ciudat, ba chiar o completare a gîndurilor sale, cînd Dua se repezi spre el, înconjurîndu-l aproape complet, fără să-i pese că nu erau singuri şi puteau fi observaţi, spunîndu-i:

― Odeen, trebuie să aflu… să aflu cît mai multe…

Îndepărtîndu-se precaut, Raţionalul încercă să adopte o poziţie mai puţin intimă, fără să dea impresia că o respingea.

― Vino, îi zise. Te aşteptam. Spune-mi ce vrei să afli. O să-ţi explic tot ce pot.

Acum mergeau grăbiţi către casă, cu Odeen adaptîndu-se atent ondulării caracteristice Emoţionalelor.

― Povesteşte-mi despre celălalt Univers, spuse Dua. De ce sunt diferiţi? Cum sunt diferiţi? Spune-mi tot ce ştii.

Dua nu se gîndea că cere prea mult. Odeen însă se gîndea. Se simţea stăpîn pe o uriaşă cantitate de cunoştinţe şi era gata să întrebe: Cum se face că ştii atîtea despre celălalt Univers, încît te interesează atît de mult?

Îşi opri întrebarea pe buze. Dua venise dinspre grotele Celor Tari. Poate că-i explicase Losten, bănuind că Odeen va fi prea mîndru ca să-şi ajute mijlocala.

Nu-i aşa, se gîndi el. Totuşi n-avea s-o întrebe. Avea să-i explice. Tritt îi întîmpină cînd intrară în casă:

― Dacă vreţi să vorbiţi, mergeţi în camera Duei. Eu voi fi ocupat aici. Trebuie să am grijă de curăţenia şi educaţia copiilor. N-avem timp de topire acum. Fără topire.

Nici Odeen, nici Dua nu se gîndiseră la topire, dar nici nu aveau de gînd să n-asculte ordinul. Casa era castelul Parentalului. Raţionalul avea grotele Celor Tari din adîncuri, iar Emoţionala, locurile de întîlnire de la suprafaţă. Parentalul avea doar casa lui.

― Bine, Tritt, încuviinţă Odeen. N-o să-ţi stăm în cale.

Iar Dua extinse o proeminenţă drăgăstoasă:

― Ce bine-mi pare să te văd, dreptule scump.

(Odeen se întrebă dacă nu cumva gestul ei se datora faptului că nu trebuia să se topească. Tritt obişnuia să fie destul de sîcîitor în privinţa respectivă; chiar mai mult decît majoritatea Parentalilor).