Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Toate astea le-a făcut Estwald?

― Majoritatea.

― Atunci e minunat că avem hrană din celălalt univers, spuse Dua. Înseamnă că nu va conta dacă soarele o să moară. Putem lua oricîtă hrană din celălalt Univers.

― Corect.

― Dar nu se întîmplă nimic rău? Am… am senzaţia că se întîmplă ceva rău.

― Mda, făcu Odeen. Prin funcţionarea Pompei de Pozitroni, noi transferăm materia dintr-o parte în alta şi asta înseamnă că Universurile se amestecă niţel. Forţa noastră nucleară devine ceva mai slabă, fuziunea din soarele nostru încetineşte şi el se răceşte mai puţin rapid… Asta-i însă puţin sesizabil.

― Nu la asta mă refeream. Dacă forţa nucleară slăbeşte, atomii ocupă mai mult spaţiu ― aşa e? ― şi atunci ce se va întîmplă cu topirea?

― O să fie ceva mai greu, dar vor trece milioane de vieţi pînă va deveni în mod vizibil mai greu de realizat. Chiar dacă, într-o bună zi, topirea va deveni imposibilă şi Cei Moi vor pieri, asta se va întîmplă cu mult, mult după ce cu toţii am fi murit, lipsiţi de hrană, dacă n-am utiliza celălalt Univers.

― Totuşi nu-i sentimentul meu…, Dua începuse să tărăgăneze cuvintele. Se foi între electrozi şi Odeen constată cu mulţumire că părea mai extinsă şi mai compactă. Parcă s-ar fi hrănit nu numai cu energie, ci şi cu vorbele sale.

Losten avea dreptate! Educaţia îi dădea sentimentul împlinirii; Odeen putea simţi în Dua un fel de bucurie senzuală, pe care n-o mai observase pînă atunci.

― Eşti atît de bun că-mi explici, Odeen, rosti Dua. Eşti un stîngal foarte bun.

― Vrei să continui? întrebă el, flatat şi mai mulţumit decît credea. Mai doreşti să întrebi ceva?

― Multe, Odeen, dar… nu acum. Nu acum, Odeen. Ştii ce vreau să fac acum?

Odeen ghici imediat, dar era prea prudent ca s-o spună în mod deschis. Avansurile erotice ale Duei erau atît de rare, încît trebuiau tratate cu toată grija. Se rugă cu disperare ca Tritt să nu se fi încurcat cu copii într-atît încît să nu poată profita de moment. Aşteptase la uşă, oare? Nu-i păsa. N-avea timp să se gîndească.

Dua se desprinsese dintre electrozi şi Odeen era copleşit de frumuseţea ei. Acum ajunsese între ei, şi prin ea îl zări pe Tritt pîlpîind în culori incredibile.

Nu mai fusese niciodată aşa. Niciodată.

Odeen se stăpîni cu disperare, lăsîndu-şi propria substanţă să curgă prin Dua şi prin Tritt, atom cu atom; opunîndu-se din răsputeri penetraţiei atotputernice a Duei; fără să se abandoneze extazului, ci picurîndu-l încet; agăţîndu-se de conştiinţă pînă în ultimul moment posibil; apoi, pierzîndu-se într-o bucurie finală atît de intensă, încît o simţi precum o explozie răsunînd la nesfîrşit prin el.

În toată existenţa triadei lor, niciodată nu durase atît de mult perioada aceea fără-de-timp a topirii.

Tritt era mulţumit. Topirea fusese extrem de satisfăcătoare. Toate ocaziile anterioare păreau incomplete şi fade prin comparaţie. Era realmente încîntat de cele întîmplate. Totuşi rămăsese tăcut. Simţea că-i mai bine să nu vorbească.

Odeen şi Dua erau şi ei fericiţi. Pînă şi copiii păreau că strălucesc.

Evident însă, cel mai fericit era tot Tritt.

Îi asculta pe Odeen şi Dua vorbind între ei. Nu înţelegea nimic din conversaţie, dar asta nu conta. Nu-i păsa că păreau atît de încîntaţi unul de altul. El avusese propria fericire şi se mulţumea să asculte.

― Ei încearcă într-adevăr să comunice cu noi? întrebă Dua. (Tritt nu pricepuse niciodată prea bine cine erau „ei”. Înţelesese că „a comunica” era un cuvînt tare pentru „a vorbi”. Atunci, de ce nu spuneau „a vorbi”? Uneori se întreba dacă n-ar fi trebuit să-i întrerupă. Dar dacă punea o întrebare, Odeen spunea numai: „Ei, Tritt!”, iar Dua se învolbura nerăbdătoare).

― Ah, da, răspunse Odeen. Cei Tari sunt siguri de asta. Uneori fac semne pe materialul ce ne este trimis şi se spune că-i perfect posibil de-a comunica prin astfel de semne. De fapt, cu mult înainte, Cei Tari au folosit şi ei semne cînd a fost necesară explicarea construcţiei Pompei.

― Mă întreb cum arată ceilalţi? Tu ce crezi?

― Din legile fizice putem deduce natura stelelor, pentru că asta e simplu. Dar cum să deducem natura fiinţelor? Nu putem şti.

― Ei nu ne pot spune cum arată?

― Dacă am înţelege ceea ce ne transmit, poate că am deduce ceva. Dar nu înţelegem.

― Cei Tari nu înţeleg? păru surprinsă Dua.

― Nu ştiu. În orice caz, nu mi-au spus. Odată, Losten mi-a zis că nu contează cum arată, atît timp cît Pompa de Pozitroni funcţionează.

― Poate că nu voia să-l plictiseşti cu întrebări.

― Nu-l plictisesc, rosti iritat Odeen.

― Ei, înţelegi ce vreau să spun. Nu dorea să intre în amănunte.

Din clipa aceea Tritt nu mai putu asculta. Continuară să discute o vreme dacă Cei Tari ar fi trebuit sau nu s-o lase pe Dua să vadă semnele. Dua spunea că, poate, ar fi putut simţi înţelesul lor.

Tritt deveni puţin nervos. La urma urmei, Dua era o Moale şi nici măcar Raţional. Începu să se întrebe dacă Odeen făcea bine spunîndu-i Duei toate astea. Îi umplea capul de idei năstruşnice…

Dua vedea că şi Odeen se enervase. La început, el rîsese. Apoi spusese că o Emoţională nu putea înţelege asemenea lucruri complicate. În cele din urmă, refuzase să mai vorbească. Dua trebui să fie foarte drăguţă cu el o vreme, pînă să-l domolească.

Odată, se enervase chiar Dua… şi se enervase rău de tot.

Începuse lent. De fapt, fusese una din ocaziile cînd cei doi copii erau cu ei. Odeen îi lăsa să se joace cu el. Ba chiar, se abandona în posturile cele mai lipsite de demnitate. Nu părea să-i pese că-şi schimba forma. Era un semn sigur că era fericit. Tritt rămăsese într-un colţ, odihnindu-se, şi era foarte mulţumit de ceea ce se petrecea.

Dua rîdea de înfăţişarea lui Odeen. Îşi lăsă propria substanţă s-o atingă pe a lui Odeen, flirtînd. Ştia foarte bine, şi Tritt ştia, că suprafaţa stîngilor era mai sensibilă cînd nu aveau formă ovoidală.

― M-am gîndit, Odeen…, începu ea. Dacă celălalt Univers îşi introduce legile lui în ale noastre, prin Pompa de Pozitroni, n-ar trebui ca şi Universul nostru să procedeze la fel?

Odeen chicoti la atingerea Duei şi încercă să se ferească, fără a-i deranja pe copii.

― Nu-ţi pot răspunde dacă nu te opreşti, gîfîi el.

Dua se opri şi Odeen continuă:

― Asta-i o idee foarte bună, Dua. Eşti o fiinţă uimitoare. Desigur, ai dreptate. Schimbul se petrece în ambele direcţii…Tritt, vrei să-i iei de aici pe copii?

Aceştia plecaseră însă singuri. Nu mai erau chiar atît de mici. În curînd, Annis urma să-şi înceapă educaţia, iar Torun avea de-acum ceva din încăpăţînarea Parentalilor.

Tritt rămase şi se gîndi că Dua arăta minunat cînd Odeen îi vorbea în felul acela.

― Dacă celelalte legi încetinesc soarele nostru, reluă Dua, şi-l răcesc, legile noastre nu vor iuţi sorii lor, încălzindu-i?

― Bravo, Dua. Un Raţional nu putea judeca mai bine.

― Cît de fierbinţi devin sorii lor?

― A, nu prea mult: doar cu puţin mai fierbinţi.

― Totuşi, de acolo provine sentimentul acela de rău.

― Vezi necazul este că sorii lor sunt aşa uriaşi. Dacă sorii noştri mici s-ar mai răci puţin, ar fi lipsit de importanţă. Chiar dacă s-ar stinge cu totul n-ar conta cît timp avem Pompa de Pozitroni. Însă cu stele mari, uriaşe, o încălzire fie şi redusă poate provoca neplăceri. În aceste stele există atît de multă substanţă încît, dacă fuziunea nucleară se iuţeşte cît de puţin, ele pot exploda.