Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Nu ştiai că-i poţi cauza rău mijlocalei?

― N-am ştiut. N-aş fi… Tritt păru incapabil să vorbească o clipă. Apoi spuse: Nu voiam să-i fac rău. Voiam s-o hrănesc. L-am pus la aparatul ei şi l-am împodobit. Voiam să încerce şi am reuşit. A mîncat! Pentru prima dată după mult timp a mîncat bine. Ne-am topit. Se opri, apoi rosti înfrigurat: A avut destulă energie ca să iniţieze un copil-Emoţional. A luat sămînţa lui Odeen şi mi-a trecut-o mie. O am, crescînd în mine. Un copil — Emoţional creşte în mine.

Dua nu putea vorbi. Se împletici îndărăt, apoi se năpusti spre uşă atît de rapid încît Cei Tari nu se putură feri la timp. Izbi apendicele celui din faţă, intrînd adînc în el, apoi se smulse cu un sunet aspru.

Apendicele Celui Tare căzu fără vlagă şi expresia lui păru chinuită de durere. Odeen încercă să-l ocolească, s-o urmeze pe Dua, dar Cel Tare rosti cu vădită greutate:

― Las-o acum. S-a făcut destul rău. Vom avea noi grijă.

Odeen se simţea trăind un coşmar. Dua plecase. Cei Tari plecaseră. Rămăsese numai Tritt, tăcut.

Cum s-a putut întîmpla, se gîndi Odeen. Cum s-a descurcat Tritt, singur, prin grotele Celor Tari? Cum a putut lua un acumulator încărcat de la Pompa de Pozitroni, conceput să radieze energie într-o formă mult mai concentrată decît lumina soarelui…

Odeen n-ar fi avut acest curaj. Cum putuse Tritt; ignorantul şi neştiutorul Tritt? Sau şi el era deosebit? Odeen, Raţionalul inteligent, Dua, Emoţionala curioasă şi Tritt, Parentalul îndrăzneţ?

― Cum ai putut face aşa ceva, Tritt?

― Ce-am făcut? replică iritat Tritt. Am hrănit-o. Am hrănit-o mai bine decît s-a hrănit ea vreodată. Acum, în sfîrşit, am iniţiat un copil-Emoţional. N-am aşteptat destul? Dacă ar fi fost după Dua, n-am fi făcut-o niciodată.

― Nu înţelegi, Tritt? îi puteai face rău. Nu era lumină obişnuită. Era o sursă de radiaţii experimentală, care putea fi periculos de concentrată.

― Nu pricep ce spui, Odeen. Cum să-i facă rău? Eu am gustat şi mai înainte hrana făcută de Tari. Era proastă. Ai gustat-o şi tu. Era îngrozitoare şi totuşi nu ne-a făcut rău. Era atît de rea, încît Dua n-o putea atinge. Apoi am găsit bulgărele de hrană. Avea un gust bun. Am mîncat puţin şi era delicios. Cum poate să facă rău ceva bun? Ai văzut, Dua a mîncat. I-a plăcut. Şi a iniţiat copilul-Emoţional. Cum să fi făcut rău?

Odeen nu mai încercă să explice.

― Dua o să fie furioasă, spuse el.

― O să-i treacă.

― Nu ştiu. Tritt, ea nu e ca alte Emoţionale. De asta-i atît de greu să trăieşti cu ea, dar atît de minunat cînd putem trăi cu ea. S-ar putea să nu mai dorească să se topească niciodată cu noi.

Forma exterioară a lui Tritt era alcătuită din suprafeţe plane.

― Şi ce-i cu asta? făcu el.

― Ce-i cu asta? Tu întrebi? Vrei să renunţi la topire?

― Nu, dar dacă ea nu vrea, nu vrea. Am al treilea copil şi nu-mi mai pasă. Ştiu totul despre Cei Moi din vremurile de demult. Unii aveau cîte două triade născute. Nu-mi pasă însă. Una e destul.

― Dar, Tritt, topirea nu înseamnă numai copii.

― Ce altceva? Te-am auzit odată spunînd că înveţi mai repede după ce te topeşti. N-ai decît să înveţi mai încet. Nu-mi pasă. Am cel de-al treilea copil.

Odeen se întoarse, tremurînd, şi ieşi furios din cameră. Ce rost avea să-l ironizeze pe Tritt? Tot nu putea înţelege. El însuşi nu era sigur că înţelegea totul.

După ce al treilea copil avea să se nască şi să crească, cu siguranţă urma să vină timpul plecării lor. El, Odeen, trebuia să dea semnalul; el trebuia să anunţe momentul, şi s-o facă fără teamă. Orice altceva ar fi însemnat dizgraţie, sau, mai rău, şi totuşi nu se putea descurca fără topire, chiar acum cînd toţi trei copiii fuseseră formaţi.

Într-un fel, topirea ar fi eliminat teama… Poate pentru că topirea semăna cu plecarea. Era o perioadă de timp de care nu erai conştient, şi nici nu durea. Era ca şi cum n-ai fi existat şi totuşi o doreai. Cu destulă topire, îşi putea aduna curajul necesar plecării fără teamă şi…

Oh, Soare şi toate stelele, nu era vorba de „plecare”. De ce să folosească cuvîntul acela atît de solemn? Îl cunoştea pe celălalt, pe care nu-l foloseau decît copiii care doreau să şocheze pe adulţi. Era moarte. Trebuia să fie gata să moară fără teamă, iar Dua şi Tritt să moară odată cu el.

Dar nu ştia cum… Nu fără topire…

Tritt rămase singur în încăpere, înspăimîntat, înspăimîntat, dar decis să rămînă nemişcat. Îşi avea al treilea copil. Îl putea simţi.

Asta era important.

Numai asta era important. Atunci, de ce, în adîncul lui, avea un vag sentjment că numai asta era important?

Dua era ruşinată, aproape de limitele suportabilului. Trecu mult pînă izbuti să se potolească; atît cît să poată gîndi. Se grăbise, îndepărtîndu-se orbeşte de oroarea grotei cămin; fără să-i pese că nu ştia încotro se îndrepta sau măcar unde se afla.

Noaptea nici un Moale decent şi nici cea mai frivolă Emoţională nu suiau la suprafaţă. Iar răsăritul era încă departe. Dua era mulţumită. Soarele însemna hrană, iar în clipa aceea ea ura hrana şi tot ceea ce i se făcuse.

Era şi frig, însă Dua îl percepea prea puţin. De ce să-i pese de frig, cînd fusese îndopată pentru a-şi face datoria ― îndopată în trup şi în minte. După aşa ceva, frigul şi foametea îi erau aproape prieteni.

Văzuse prin Tritt. Bietul de el, era atît de uşor de citit. Acţiunile lui erau pur instinctive şi puteau fi lăudate că le îndeplinise cu atîta curaj. Venise plin de îndrăzneală cu bulgărele de hrană luat din grotele Celor Tari (şi ea, da, ea îl simţise şi ar fi ştiut ce s-a întîmplat, dar Tritt fusese atît de paralizat de ceea ce făcea, încît nu îndrăznise nici să gîndească, şi dacă ea n-ar fi fost paralizată de acţiunile ei şi de noile senzaţii, ar fi putut simţi ceea ce era cu adevărat important).

Tritt îl adusese fără să fie văzut şi aranjase mizerabila capcană, deconectîndu-i electrozii pentru a o atrage. Iar ea zăpăcită de conştiinţa subţirimii ei, venise stînjenită şi compătimindu-l pe Tritt. Mîncase, de ruşine şi de milă, şi ajutase la iniţierea copilului.

De atunci mai mîncase, dar ocazional, aşa cum obişnuia, însă niciodată la aparat. Oricum, nu mai existase nici un impuls; Tritt n-o mai forţase. Părea mulţumit (bineînţeles), deci nu exista nimic care să reactiveze ruşinea. Lăsase bulgărele de hrană tot acolo. Nu îndrăznise să-l ia înapoi; obţinuse ceea ce dorise, aşa că era mai bine şi mai uşor să-l lase acolo şi să nu se mai gîndească la el.

… Pînă cînd avea să fie prins.

Odeen cel ager ar fi trebuit să ghicească planul lui Tritt, să fi observat noile conexiuni ale electrozilor şi să-i fi înţeles scopul. Fără îndoială, nu-i spusese nimic lui Tritt; l-ar fi stînjenit şi speriat pe sărmanul dreptal, iar Odeen avea totdeauna grijă de Tritt.

Bineînţeles, Odeen nu trebuia să spună nimic. Trebuia doar să umple fisurile planului stîngaci al lui Tritt, ca să poată funcţiona.

Dua era convinsă acum. Ar fi putut simţi gustul bulgărelui de hrană, i-ar fi sesizat tăria aparte, ar fi remarcat cum o umplea, fără să aibă senzaţia de saţietate…, dacă Odeen n-ar fi distras-o vorbind.

Fusese o conspiraţie între cei doi, indiferent dacă Tritt fusese sau nu părtaş conştient. Cum putuse să creadă că Odeen devenise brusc un profesor atent şi răbdător? Cum putuse să nu priceapă adevăratul motiv? Grija lor pentru ea era grija pentru completarea triadei, iar asta în sine era o dovadă despre cît de puţin se gîndeau la ea.