Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Ce? Era ceva fascinant; o fascinaţie repulsivă.

― Creează copii mecanici, pe care să-i poată învăţa. Ai spus-o chiar tu, Odeen. Cel mai mult ţi-ar place să-i înveţi pe alţii, dar mai mult îţi place să înveţi tu… şi să te topeşti, desigur. Raţionalii sunt făcuţi după imaginea mentală a Celor Tari, iar Cei Tari nu se topesc şi învăţătura e mult mai complexă pentru ei, căci cunosc deja atît de multe. Nu le-a mai rămas decît plăcerea de a-i învăţa pe alţii. Raţionalii au fost creaţi doar pentru a fi învăţaţi. Emoţionalele şi Parentalii au apărut fiind necesari maşinii auto-reproducătoare ce făcea noi Raţionali. Iar de Raţionali noi e permanent nevoie, căci cei vechi sunt consumaţi, au învăţat tot ce puteau fi învăţaţi. Cînd bătrînii Raţionali absorb tot, sunt distruşi şi sunt învăţaţi, din timp, să numească distrugerea „plecare” ca să nu se simtă frustraţi. Bineînţeles, Emoţionalele şi Parentalii pleacă odată cu ei. Nu sunt folositori decît atîta timp cît pot forma o triadă.

― Greşeşti, Dua, izbuti să spună Odeen. Nu avea argumente împotriva ipotezei ei de coşmar, dar ştia cu siguranţă că greşea. (Ori în adîncul lui, un mic sîmbure de îndoială, sugera că siguranţa aceea îi fusese implantată?… Nu, cu siguranţă nu, căci atunci şi Dua ar fi avut implantată siguranţa greşelilor ei. Sau ea era o Emoţională imperfectă, fără implantările respective şi fără… Oh, la ce se gîndea! Era tot atît de nebun ca şi ea.)

― Pari tulburat, Odeen, reluă Dua. Eşti sigur că n-am dreptate? Desigur, acum au Pompa de Pozitroni şi au sau vor avea energia necesară. În curînd se vor reproduce din nou. Poate că o şi fac deja. Atunci nu vor mai avea nevoie de maşinile Moi şi vom fi distruşi cu toţii; pardon, vom pleca…

― Nu, Dua, o imploră Raţionalul. Nu ştiu de unde ai luat ideile astea, dar Cei Tari nu sunt aşa. Noi nu suntem distruşi.

― Nu te minţi singur, Odeen. Ei sunt chiar aşa. Sunt gata să distrugă o lume întreagă cu alte fiinţe, în beneficiul lor; un întreg Univers dacă e nevoie. Crezi că pentru binele lor n-ar distruge cîţiva Moi?… Au făcut însă o greşeală. Nu ştiu cum, maşina s-a defectat şi o minte de Raţional a ajuns într-un trup de Emoţională. Sunt o Em-stîngă, nu? Aşa îmi spuneau cînd eram mică, şi aveau dreptate. Pot gîndi ca un Raţional şi pot simţi ca o Emoţională. Şi în combinaţia asta, voi lupta împotriva Celor Tari.

Odeen era uluit. Cu siguranţă, Dua înnebunise, dar nu îndrăznea să-i spună. Trebuia să o amăgească şi s-o aducă înapoi.

― Dua, rosti el, nu suntem distruşi cînd plecăm.

― Nu? Atunci, ce se întîmplă?

― Nu… nu ştiu. Cred că intrăm într-o altă lume, o lume mai bună şi mai fericită, şi acolo devenim… mai buni decît suntem acum.

― Unde ai auzit asta? izbucni în rîs Dua. Ţi-au spus-o Cei Tari?

― Nu, Dua. Sunt sigur că astea sunt propriile mele idei. De cînd ai plecat tu, m-am gîndit mult…

― Atunci gîndeşte-te mai puţin şi o să fii mai puţin fraier.

Sărmane Odeen! Adio! Se îndepărtă din nou, înconjurată de o aură de oboseală.

― Stai, Dua! strigă Odeen. Nu vrei să-ţi vezi copilul-mijlociu?

Ea nu răspunse.

― Cînd te întorci? Nu-i răspunse.

N-o mai urmă, dar privi cu jale după ea.

Nu-i spuse lui Tritt că o întîlnise. Ce rost avea? Nici n-o mai văzu. Începu să cutreiere locurile favorite de însorire ale Emoţionalelor, deşi ocazional unii Parentali se ridicau să-l urmărească cu o suspiciune idioată (Tritt era un titan al gîndirii, în comparaţie cu majoritatea Parentalilor.)

Lipsa ei îl apăsa tot mai mult cu fiecare zi. Şi, cu fiecare zi, îşi dădea seama că absenţa ei îl umplea de teamă. Nu ştia de ce.

Într-o zi, întorcîndu-se acasă, îl găsi pe Losten aşteptîndu-l. Cel Tare stătea grav şi politicos, în timp ce Tritt îi arăta noul copil şi se lupta cu pumnul de ceaţă care încerca să-l atingă pe Losten.

― E într-adevăr superbă, Tritt, spuse Losten. O cheamă Deraia?

― Derola, îl corectă Parentalul. Nu ştiu cînd se întoarce Odeen. Se plimbă foarte mult…

― Am sosit, Losten, interveni Odeen. Tritt, ia copilul de aici, te rog. Losten se întoarse uşurat spre Raţional:

― Trebuie să fii foarte fericit că aţi completat triada.

Odeen încercă să răspundă cu o frază politicoasă, dar nu izbuti decît să menţină o tăcere jalnică. În ultima vreme, ajunsese la un fel de camaraderie cu Cei Tari, o vagă senzaţie de egalitate, ce le permitea să vorbească de la acelaşi nivel. Nebunia Duei parcă stricase totul. Odeen ştia că ea greşea şi totuşi se purta cu Losten cu aceeaşi rigiditate din zilele de mult trecute, pe cînd se considera o creatură mult inferioară lor, o… maşină?

― Ai văzut-o pe Dua? Aceasta nu mai era o simplă politeţe, ci o întrebare adevărată.

― Doar o dată, d… (Aproape că spusese „domnule”, ca un copil sau un Parental). Doar o dată, Losten. Nu voia să vină acasă.

― Trebuie să vină.

― Nu ştiu cum să fac asta.

― Ştii ce face? îl privi sumbru Losten.

Odeen nu îndrăzni să-l privească. Descoperise teoriile nebune ale Duei? Ce oare avea să facă?

Făcu un semn negativ.

― E o Emoţională neobişnuită, Odeen. Ştii asta, nu-i aşa?

― Da, suspină Odeen.

― Şi tu eşti în felul tău, şi Tritt în felul lui. Mă îndoiesc că vreun Parental ar mai avea curajul sau iniţiativa să fure o baterie de energie şi să manifeste atîta perversitate ingenuă pentru a o folosi. Voi trei sunteţi cea mai neobişnuită triadă despre care avem cunoştinţă.

― Mulţumesc.

― Există însă şi aspecte neplăcute ale triadei, lucruri pe care nu le-am luat în consideraţie. Doream ca să-i predai Duei astfel încît să o convingi să-şi îndeplinească îndatoririle. Nu ne aşteptam la acţiunea lui Tritt. Ca să-ţi spun adevărul, nu ne aşteptam nici la reacţia ei violentă în faţa distrugerii celuilalt Univers.

― Trebuia să fiu atent cînd i-am răspuns la întrebări.

― Era inutil. Avea să afle şi singură. Nu ne-am aşteptat nici la lucrul ăsta. Îmi pare rău, Odeen, dar trebuie să-ţi spun: Dua a devenit un pericol; încearcă să oprească Pompa de Pozitroni.

― Dar cum poate? Nu poate ajunge acolo, şi chiar dacă ajunge nu va şti ce să facă.

― Da, dar poate ajunge acolo. Losten ezită, apoi adăugă: Rămîne în stîncile planetei, acolo unde nu o putem ajunge.

Trecură cîteva clipe pînă ce Odeen înţelese.

― Nici o Emoţională adultă nu poate… Dua n-ar…

― Ba poate, şi o face. N-are rost să discutăm… Poate pătrunde oriunde în grote. Nimic nu poate fi ascuns de ea. A studiat mesajele pe care le-am primit din celălalt Univers. Nu ştim asta cu siguranţă, dar altfel nu ne putem explica ce se întîmplă.

― Ah, ah, Odeen se balansa înainte şi înapoi, cu suprafaţa opacă de ruşine şi durere. Estwald ştie toate astea?

― Nu încă, dar va trebui să afle într-o zi.

― Dar ce poate face ea cu mesajele acelea?

― Le foloseşte încercînd să descopere o metodă de-a trimite propriile sale mesaje.

― Nu ştie să traducă, sau să transmită!

― Învaţă. Deja ştie despre mesaje mai multe lucruri decît însuşi Estwald. Este o persoană periculoasă; o Emoţională care poate raţiona, şi care nu mai poate fi controlată.

Odeen se cutremură. Controlată? Era o expresie din lumea maşinilor!

― Nu poate fi chiar atît de rău, spuse el.

― Ba da. A şi trimis un mesaj şi mă tem că-i sfătuieşte pe ceilalţi să oprească partea lor de Pompă. Dacă vor face asta înainte ca soarele lor să explodeze, vom fi complet neajutoraţi.