Isaac Asimov - Zeii înşişi

Trebuia să încerce din nou. Trebuia să le facă cît mai clare cu putinţă. Avea să includă toate combinaţiile de semnale ce i se păreau că purtau sentimentul pericolului, toate combinaţiile care-i puteau hotărî să se oprească.

Disperată, începu să topească simbolurile în metal, folosind fără rezerve energia abia absorbită, folosind-o pînă cînd se epuiză cu totul şi-o cuprinse o oboseală fără margini:

POMPA NU STOP NU STOP NOI NU STOP POMPA NOI NU AUDE PERICOL NU AUDE VOI STOP TREBUIE STOP VOI STOP CA NOI STOP TREBUIE VOI STOP PERICOL PERICOL PERICOL STOP STOP STOP VOI STOP POMPA.

Era tot ce putea face. În ea nu mai rămăsese decît o durere răscolitoare. Puse mesajul acolo unde se transfera şi nu-i mai aşteptă pe Cei Tari să-l trimită neştiutori. Printr-o pîclă de agonie, acţiona comenzile aşa cum îi văzuse pe ei.

Mesajul dispăru şi odată cu el şi grota într-un vîrtej purpuriu, strălucitor. Pleca… numai şi numai… din oboseală.

Odeen… Tri…

Odeen sosise. Plutise mai repede decît o făcuse vreodată. Urmase percepţiile superioare ale lui Tritt, dar acum era destul de aproape ca să poată simţi şi singur prezenţa Duei. Îi percepea conştiinţa, pîlpîind şi slăbind, şi se năpusti înainte, în vreme ce Tritt abia se ţinea după el, gîfîind:

― Mai repede… mai repede…

Odeen o găsi leşinată, mai mică decît orice Emoţională văzută vreodată.

― Tritt, porunci, adu acumulatorul. Nu, nu… nu-ncerca s-o aduci pe ea. E prea subţire. Grăbeşte-te! Dacă se afundă în podea…

Cei Tari începuseră să se strîngă. Bineînţeles, întîrziaseră datorită incapacităţii lor de-a simţi de la distanţă alte forme de viaţă. Dacă salvarea Duei ar fi depins de ei, totul ar fi fost zadarnic. Ea n-ar fi plecat; s-ar fi distrus cu adevărat şi… şi mai mult decît bănuia ea s-ar fi distrus în acelaşi timp.

Acum, pe măsură ce-şi revenea la viaţă, Cei Tari stăteau tăcuţi lîngă ei.

Odeen se ridică; un Odeen nou care ştia exact ce se petrecuse. Le făcu un gest poruncitor şi furios… şi ei plecară.

Tăcuţi. Fără obiecţii.

Dua se mişcă.

― A scăpat? întrebă Tritt.

― Linişte, făcu Odeen. Dua?

― Odeen? şopti Dua. Credeam că am plecat.

― Nu încă, Dua. Nu încă. Întîi să mănînci şi să te odihneşti.

― E şi Tritt aici?

― Da, Dua, rosti Tritt.

― Nu încercaţi să mă aduceţi înapoi, spuse Dua. S-a terminat. Am făcut ce am dorit. Pompa de Pozitroni se va… se va opri în curînd, sunt sigură. Cei Tari vor continua să aibă nevoie de Moi şi vor avea nevoie de voi doi, sau măcar de copii.

Odeen nu spuse nimic. Îl opri şi pe Tritt să rostească ceva. Lăsă energia să picure lent în Dua. Din cînd în cînd se oprea, lăsînd-o să se odihnească, apoi pornea iarăşi.

― Destul, destul, începu ea să murmure. Substanţa i se îngroşa vizibil.

Raţionalul continua s-o hrănească.

― Dua, ai greşit, pronunţă el în cele din urmă. Noi nu suntem maşini. Ştiu precis ce suntem. Aş fi venit la tine mai devreme dacă mi-aş fi dat seama, dar n-am ştiut pînă cînd Losten nu m-a rugat să mă gîndesc. Şi am făcut-o; din greu; şi chiar aşa, e aproape prematur.

Dua gemu şi Odeen se opri o clipă.

― Ascultă-mă, Dua, reluă el. Într-adevăr, există o singură formă de viaţă. Cei Tari sunt singurele fiinţe vii de pe planetă. Ai dedus asta şi ai avut dreptate pînă aici. Dar asta nu înseamnă că Cei Moi nu sunt vii; ci doar că facem parte din aceeaşi singură specie. Cei Moi sunt forma imatură a Celor Tari. Suntem întîi copii, sub formă de Moi, apoi adulţi tot Moi, apoi Tari. Înţelegi?

― Ce? Ce? făcu Tritt zăpăcit.

― Nu acum, Tritt, îl opri Odeen. Nu acum. O să înţelegi şi tu, dar acum e pentru Dua.

Continua s-o privească pe Emoţionala care cîştiga în opalescenţă.

― Uite, Dua, continuă el, de cîte ori ne topim, de cîte ori triada se topeşte, devenim un Tare. Un Tare e alcătuit din trei şi de aceea e dur. În timpul pierderii conştiinţei pe durata topirii, suntem un Tare. Dar e numai temporar şi, după aceea, nu ne putem reaminti nimic. Nu putem rămîne mult timp un Tare; trebuie să revenim la starea iniţială. Însă de-a lungul vieţii noastre, continuăm să ne dezvoltăm, în anumite etape-cheie. Fiecare copil născut este o asemenea etapă. Odată cu naşterea celui de-al treilea, Emoţionala, soseşte posibilitatea fazei finale, cînd mintea Raţionalului singură, fără ceilalţi doi, îşi poate aminti momentele de existenţă în formă de Tare. Atunci, şi numai atunci, el poate dirija o topire perfectă care va forma un Tare statornic, aşa încît triada poate trăi o viaţă nouă şi unificată. Ţi-am spus că plecarea e un fel de renaştere. Bîjbîiam pe atunci în jurul unei necunoscute, dar acum ştiu. Dua îl privea, încercînd să zîmbească.

― Cum poţi pretinde că crezi aşa ceva, Odeen? Dacă ar fi aşa Cei Tari ţi-ar fi spus-o de mult; ne-ar fi spus tuturor.

― Nu puteau, Dua. A existat o vreme cu mult, mult timp în urmă, cînd topirea însemna doar punerea laolaltă a atomilor trupurilor. Treptat, evoluţia a dus la dezvoltarea minţii. Ascultă-mă, Dua: topirea înseamnă şi împreunarea minţilor, iar asta e mult mai greu şi mai delicat. Ca să se împreune bine şi permanent, Raţionalul trebuia să atingă un anumit grad de dezvoltare. Acest grad e atins atunci cînd el descoperă, singur, despre ce-i vorba; atunci cînd mintea lui e suficient de ageră ca să-şi amintească ce se întîmplă în acele uniuni temporare din timpul topirilor. Dacă i s-ar spune dinainte, momentul respectiv ar fi ratat şi clipa topirii perfecte ar rămîne nedeterminată. Cel Tare se va forma imperfect. Cînd Losten m-a rugat să mă gîndesc, risca foarte mult. Chiar şi aşa se poate… deşi sper că nu…

Deoarece, în cazul nostru, e şi mai adevărat, Dua. De multe generaţii, Cei Tari au combinat grijulii triade pentru a forma alţi Tari foarte avansaţi, iar triada noastră e cea mai bună obţinută de ei vreodată. În special tu, Dua. În special tu. Losten a fost cîndva triada al cărui copil-mijlociu ai fost tu. Parte din el a fost Parentalul tău. El te ştia şi te-a adus la Tritt şi la mine.

Dua se ridică şi rosti cu un glas aproape normal:

― Odeen! Inventezi toate astea ca să mă potoleşti?

― Nu, Dua, interveni Tritt. Şi eu simt. Şi eu simt, Nu ştiu exact ce anume, dar simt.

― Aşa-i, Dua, întrebă Odeen. O să simţi şi tu. Nu începi să-ţi aminteşti fiind un Tare în timpul topirii noastre? Nu vrei să te topeşti acum? Ultima dată? Ultima dată?

O ridică. Era agitată şi deşi se zbătea, începu să se subţieze.

― Dacă ceea ce spui e adevărat, Odeen, gîfîi ea, dacă vom fi un Tare, atunci vom fi unul important. Aşa-i?

― Cel mai important. Cel mai bun care a fost format vreodată. Vorbesc serios… Tritt, aici. Nu-i un adio, Tritt. Vom fi împreună, aşa cum am dorit întotdeauna. La fel şi Dua. Şi tu, Dua.

― Atunci îl putem face pe Estwald să înţeleagă că Pompa trebuie oprită, începu Dua. O să-l silim…

Topirea începuse. Unul cîte unul, Cei Tari reintrau la acest moment crucial. Odeen îi vedea neclar, căci începuse să se topească în Dua.

Nu era ca în celelalte rînduri; nu era un extaz pătrunzător, doar o mişcare lină, răcoroasă, plăcută. Se simţea cum devine parţial Dua şi întreaga lume curgea în simţurile lui/ei pătrunzătoare. Pompele de Pozitroni continuau să meargă ― spunea el/ea ― de ce oare?

Era de asemenea şi Tritt, şi o senzaţie amară de pierdere îi umplu mintea lui/ei/lui. Oh, copiii mei…