Isaac Asimov - Zeii înşişi

― Da, presupun că celelalte cinci şesimi nu vor fi uşoare, făcu Gottstein. Am sosit pe Lună doar de cîteva zile şi simt că o şesime ― g e perfect.

― N-o să mai simţi aşa cînd o să înceapă constipaţia şi o să treci pe ulei mineral, suspină Montez, dar o să treacă şi asta… Şi să nu crezi că poţi imita gazelele, doar pentru că te simţi mai uşor.

― Am înţeles asta.

― Crezi că ai înţeles, Gottstein. Ai văzut mersul cangurului?

― La televizor.

― Asta nu înseamnă nimic. Trebuie să-l şi faci. E modul optim de traversare a suprafeţei lunare cu viteză maximă. Picioarele se mişcă împreună înapoi şi te lansează în ceea ce, pe Pămînt, ar fi o simplă săritură. Cînd eşti în aer, ele vin în faţă; încep să se mişte înapoi înainte de a lovi solul iarăşi; şi aşa te propulsează într-una. Mişcarea pare lentă după normele pămîntene, cu o gravitaţie aşa mică, dar fiecare salt depăşeşte şapte metri şi cantitatea de efort muscular cerută ca să rămîi în aer ― dacă există aer ― e minimă. Simţi că zbori…

― Aţi încercat? O puteţi face?

― Am încercat, dar nici un Pămîntean n-o poate face realmente. Am izbutit cinci salturi la rînd; suficient ca să capeţi senzaţia, suficient ca să doreşti mai mult, dar apoi urmează inevitabilele aprecieri greşite, o pierdere a sincronizării, încît te poate rostogoli şi aluneci cîteva sute de metri. Lunariţii sunt politicoşi şi nu rîd niciodată de tine. Desigur, pentru ei e uşor. Încep de copii şi prind totul imediat.

― E lumea lor, chicoti Gottstein. Ia gîndiţi-vă cum ar fi pe Pămînt.

― Pe Pămînt n-ar exista. Nu pot. Cred că-i în avantajul lor. Noi putem fi sau pe Lună, sau pe Pămînt. Ei pot trăi numai pe Lună. Noi tindem să uităm asta, pentru că-i confundăm pe Lunariţi cu Imii.

― Cu cine?

― Aşa le spun ei imigranţilor Pămînteni; cei care trăiesc mai mult sau mai puţin permanent pe Lună, dar s-au născut şi au crescut pe Pămînt. Bineînţeles, imigranţii se pot întoarce pe Pămînt, dar adevăraţii Lunariţi n-au nici oasele, nici muşchii pentru a suporta gravitaţia terestră. În istoria de început a Lunii, au existat cîteva asemenea tragedii.

― Da?

― Da, da. Oameni care s-au întors cu copiii lor, născuţi pe Lună. Avem tendinţa să uităm. Am avut crizele noastre şi cîţiva copii pe moarte nu par importanţi în lumina hecatombelor de la sfîrşitul secolului douăzeci. Dar aici, pe Lună, fiecare Lunarit care a murit datorită gravitaţiei Pămîntului este ţinut minte… Cred că-i ajută să se considere o lume aparte.

― Credeam că mi s-au spus destule pe Pămînt, dar se pare că mai am multe de învăţat.

― E imposibil să afli totul despre Lună dintr-un post de pe Pămînt, aşa că ţi-am lăsat aici un raport complet, aşa cum a făcut şi predecesorul meu pentru mine. O să constaţi că Luna e fascinantă şi, în acelaşi timp, groaznică. Mă îndoiesc că pe Pămînt ai mîncat raţii lunare şi, dacă te iei numai după descrieri, n-o să fii pregătit în faţa realităţii… Dar va trebui să înveţi să-ţi placă. E o politică proastă să aduci aici bunuri Pămîntene. Trebuie să mîncăm şi să bem producţiile locale.

― Aţi făcut-o vreme de doi ani. Cred că o să supravieţuiesc şi eu.

― N-am făcut-o mereu. Există curse periodice către Pămînt. Sunt obligatorii, fie că le vrei, fie că nu. Cred că ţi-au spus asta.

― Da, aprobă Gottstein.

― În ciuda oricăror exerciţii pe care le faci aici, din cînd în cînd va trebui să te supui gravitaţiei totale, ca să le aduci aminte oaselor şi muşchilor cum este. Iar cînd vei fi pe Pămînt, vei mînca! Ocazional, mai vine mîncare şi prin contrabandă.

― Bagajul mi-a fost scotocit, spuse Gottstein, dar o conservă de carne de vită a scăpat neobservată.

― Sper că n-ai de gînd să-mi propui s-o împărţim, rosti ezitînd Montez.

― Nu, făcu Gottstein, încreţindu-şi nasul lătăreţ. Voiam să spun cu un altruism măreţ: „Ia, Montez. Mănînc-o toată! Nevoia-ţi e mai mare ca a mea”. Se bîlbîi un pic, dînd această replică, căci folosea rareori persoana a doua singular în Planetara Standard.

Montez zîmbi şi mai larg şi clătină din cap:

― Nu. Peste o săptămînă o să am mai multă mîncare pămîntească decît pot mînca. Tu, nu. O să te saturi de puţine ori în următorii ani şi-ţi vei petrece prea mult timp regretîndu-ţi actuala generozitate. Ţine-o… Insist. Altfel, îmi voi cîştiga ura ta ex post facto.

Părea serios, ţinîndu-i o mînă pe umăr şi privindu-i în ochi.

― În plus, continuă el, voiam să-ţi vorbesc despre ceva şi tot amîn pentru că nu ştiu cum să încep, iar conserva asta ar fi o scuză pentru eventualele ocoliri.

Gottstein lăsă conserva din mînă. Chipul celuilalt era realmente grav.

― Ceva ce n-aţi putut menţiona în rapoarte, Montez?

― E ceva ce am încercat, Gottstein, dar între neştiinţa mea de a-l comunica şi refuzul Pămîntului de-a încerca să înţeleagă, rezultatul a fost evident. Poate tu vei reuşi. Sper din toată inima. Unul din motivele pentru care n-am cerut prelungirea mandatului este că nu mai pot îndura eşecul de-a comunica.

― Am impresia că-i ceva serios.

― Aş vrea să o pot face cît mai serioasă. Cinstit vorbind, sună prosteşte. În colonia lunară există doar zece mii de oameni. Mai puţin de jumătate sunt Lunariţi. Ei sunt limitaţi de resurse, de spaţiul locuibil, de o lume aspră şi totuşi… şi totuşi…

― Şi totuşi? îl încuraja Gottstein.

― Se petrece ceva aici… nu ştiu exact ce anume… ce poate fi periculos.

― În ce fel periculos? Ce pot face ei? Să declare război Pămîntului? Gottstein zîmbi uşor.

― Nu, nu. Ceva mult mai subtil. Montez îşi frecă ochii. Să fiu deschis cu tine. Pămîntul şi-a pierdut tăria.

― Ce înseamnă asta?

― Spune-i cum vrei! Chiar în timpul înfiinţării coloniei lunare, Pămîntul a traversat Marile Crize. Nu-i nevoie să-ţi aduc aminte.

― Nu, făcu scîrbit Gottstein.

― De la vîrful de şase miliarde, populaţia a ajuns acum doar la două miliarde.

― Şi? Nu e bine?

― A, bine înţeles, deşi aş fi vrut să fi existat un mod mai bun de a ajunge aici… Dar a lăsat în urmă o permanentă neîncredere în tehnologie, o inerţie uriaşă, o lipsă a dorinţei de a risca, datorită posibilelor efecte secundare. Proiecte măreţe, şi poate periculoase, au fost abandonate pentru că pericolul era mai de temut decît dorinţa de măreţie.

― Înţeleg că te referi la programul de inginerie genetică.

― Evident, e cazul cel mai spectaculos, dar nu singurul, spuse Montez.

― Să fiu sincer, nu mă revoltă abandonarea ingineriei genetice. A fost un lanţ de erori.

― Ne-am pierdut şansa la intuiţionism.

― N-a existat niciodată vreo dovadă că intuiţionismul este dorit, dar suficiente indicaţii asupra inoportunităţii sale…în plus, ce-i cu colonia lunară? Asta nu înseamnă o stagnare a Pămîntului?

― Ba da, spuse hotărît Montez. Colonia lunară e un vestigiu; o ultimă rămăşiţă a perioadei dinaintea Crizelor, ceva ca un adio trist lăsat de omenire înaintea marii retrageri.

― E prea dramatic, Montez.

― Nu cred. Pămîntul s-a retras. Omenirea s-a retras; de peste tot, cu excepţia Lunii. Colonia lunară e frontiera omului, nu numai fizică, dar şi psihologică. Aici există o lume ce nu are un păienjeniş de vieţi pe care să-l distrugă; o lume lipsită de delicata balanţă a unui mediu ambiant complex. Tot ceea ce este de folos omului de pe Lună e făcut de om. Luna e o lume construită de om. N-are trecut.